Începutul sfârșitului monarhiei odată cu cartea prințului Harry. Cine a inițiat sistemul monarhic de conducere? Mai este el relevant pentru societatea postmodernă? De ce le merge mai bine țărilor monarhice decât celor democratice? Care este motivul pentru care prințul Harry nu a fost mulțumit cu statutul de prinț?
Efectele statutului de „rezervă” asupra celui de-al doilea în ierarhie sunt oare atât de dramatice pe cât au fost zugrăvite pe către prinț? Este această dezvăluire a neregulilor conducerii monarhice, începutul sfârșitului ei? Aceste întrebări și multe altele au primit răspuns de la invitații dezbaterii în cadrul emisiunii Comorile Înțelepciunii.
Cine a instituit monarhia?
Monarhia este instituită de Dumnezeu. El Însuși este rege, Regele universului. Odată cu crearea pământului și a primei perechi de oameni, Dumnezeu le-a dat atribuții monarhice. Adam și Eva aveau să stăpânească tot ceea ce fusese creat dar să și poarte de grijă. De rolul acesta însă, s-au bucurat foarte puțin pentru că odată cu căderea în păcat, autoritatea a fost pasată „stăpânitorului lumii acesteia” (Ioan 14:30) care nu are nimic de-a face cu Hristos.
Nu a existat o conducere monarhică omenească de la început
După ce Dumnezeu Și-a ales un popor care să-L reprezinte, nu i-a stabilit o conducere monarhică omenească ci Și-a păstrat titlul de Rege, conducându-l nemijlocit. Din cauza păcatului însă, omul nu putea să-L vadă pe Dumnezeu și să trăiască. Așadar El Își transmitea voința prin intermediul profeților – aceștia jucau rol de trimiși, de mesageri. Dar opulența popoarelor vecine care se făleau cu o conducere monarhică (adesea absolută și crâncenă), a devenit un punct de atracție irezistibil pentru acest popor mic dar care purta cel mai mare mesaj către umanitate.
Evreii și-au dorit enorm să intre în rândul lumii, cerând un împărat din carne și oase, care să-i judece, „cum au toate neamurile”. Cerința lor avea drept argument eșecul fiilor lui Samuel de a-L reprezenta corect pe Dumnezeu. Chiar și așa, Dumnezeu a mărturisit lui Samuel că pe El Îl leapădă, nu unealta omenească – pe Samuel. „Dreptul împăratului” (1Samuel 8:9) le-a fost făcut cunoscut și astfel a fost inițiată succesiunea de regi care mai de care mai împotrivitori legii divine. Poporul evreu a gustat din plin amărăciunea conducerii umane.
Din blestem în binecuvântare
Monarhul suprem însă nu a pierdut controlul asupra situației ci, asemeni unui părinte înțelept, și-a călăuzit mai departe poporul către izbăvire. Dumnezeu este specialist în transformarea oricărui blestem în binecuvântare (Deutoronom 23:5) și asta făcut adesea.
Singurul Fiu al Tatălui ceresc urma să Se întrupeze pe linie monarhică în poporul ales și să-l conducă la mântuire. Nu a fost nevoie de nici o rezervă – așa cum monarhiile umane necesită – deoarece Isus Hristos este „Învierea și Viața” (Ioan 11:25) iar împărăția Sa, nefiind din lumea aceasta (Ioan 18:36), nu putea fi amenințată e nimic și de nimeni. Ținta era una singură: biruința! Și această biruință este împărtășită de orice om care rămâne în El.
Dumnezeu Își pregătește un nou popor care să fie al Lui (Psalm 135:4) și pe care să-l înnobileze cu putere de stăpânire. „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21).
Monarhii sunt monarhi pentru ceea ce reprezintă iar cei mântuiți vor domni în virtutea reprezentării corecte a monarhiei divine. Credincioșii nu vor avea niciodată statut de rezervă. Pentru orice fiu de Dumnezeu, destinul este unul singur – tronul.
Aici poți urmări întreaga emisiune:
