Îmi place să o ascult pe bunica mea povestind. Gândul că nu o s-o am pentru totdeauna aici cu mine face să mă bucur și mai mult de fiecare amintire pe care o extrage din norul trecutului ei, așa cum până de curând torcea lână, extrăgând firul subțire din grămada fără formă. Cred că pentru cineva ajuns în crepusculul vieții, reamintirea trecutului este o modalitate de a da, retrospectiv, sens vieții. La fel, de altfel, cum torsul este o modalitate de a da sens unei grămezi fără formă de lână.
Lumea bunicilor
Bunica îmi povestea despre nenumăratele drumuri pe care le-a făcut între satul ei natal și satul vecin în care s-a mutat atunci când s-a căsătorit. Aproape opt kilometri pe care îi parcurgea pe jos și cu unul, doi și apoi trei copii agățați de fusta ei.
Chiar și căruciorul pentru copii era un lux în acea vreme și în acel loc. Așa că, bunica nu avea altă soluție decât să poarte pe cel mai mic și neajutorat dintre cei trei copii în brațe, opt kilometri la dus și opt kilometri la întors. A pierdut socoteala acelor drumuri, dar crede că au fost sute, poate o mie, poate mai mult.
Amintirea acelui efort dispersat în mulți ani de zile se concentrează într-o umbră abia perceptibilă care îi traversează repede fața. După ce umbra a trecut, bunica mea, o femeie simplă de la țară, cu patru clase, se lansează într-o meditație pe tema modernității demnă de un manual de sociologie. Astăzi avem mașini și nu mai mergem deloc pe jos, spune ea. Dar uite, mașinile fac rău, nu? Poluează… adaugă oarecum nesigură cu privire la cuvântul acesta, nou și străin de vocabularul ei. Și câte accidente… Te urci în mașină și nu știi dacă ajungi sau nu. Noi mergeam pe jos, ne chinuiam, dar de bine, de rău, ajungeam. Astăzi…
Lumea de astăzi
Într-adevăr lumea de astăzi este foarte diferită de lumea de ieri. Bunica mea a surprins un aspect esențial al modernității și anume că viața omului modern este în permanență pe marginea prăpastiei. Chiar dacă am decide să nu ne urcăm niciodată în mașină (ceea ce e imposibil) sau în avion (ceea ce e aproape imposibil), trăim într-o lume care depinde atât de mult de tehnologie încât orice eșec mai serios al acesteia duce direct și inevitabil la dezastru.
Dacă pentru o singură oră ar pica internetul la nivel global, haosul s-ar dezlănțui imediat cu consecințe inimaginabile. Ce să mai spunem despre faptul că întreaga planetă stă pe un butoi de pulbere. Astăzi avem bombe nucleare capabile să distrugă nu o singură planetă Pământ, ci o sută! Butoanele care pot declanșa acest iad sunt în mâinile unor oameni ca Donald Trump, Kim Jong-Un și Vladimir Putin, adică unii dintre cei mai periculoși reprezentanți ai speciei umane.
Da, în modernitate, chiar și mersul pe jos este periculos. Astăzi cei mai mulți dintre noi merg pe jos în oraș, acolo unde există treceri de pietoni și șoferi beți, și știm ce combinație mortală poate fi. Și, frecvent, chiar este aceasta.
Trăim periculos!
Lumea bunicii mele era cea în care pierdeai o zi întreagă pentru un drum de opt kilometric. Opt kilometri de efort epuizant, pentru că nu doar mergeai pe jos, dar aveai bagaj și copii pe care trebuia să îi ții în brațe prin soare și vânt și ploaie și zăpadă. În lumea de astăzi efortul și distanțele dispar pur și simplu în momentul în care ne urcăm în mașină sau în avion. Însă, suntem oricând în pericol să ne pierdem viața în drum spre locul de muncă sau spre destinația unde am visat dintotdeauna să ne petrecem vacanța.
Întrebarea dacă lumea bunicii mele era mai bună decât lumea de astăzi este o întrebare grea. Într-un fel nici măcar nu are rost să ne punem această întrebare, pentru că nu avem de ales. Nu putem da timpul înapoi, nu putem schimba lumea, chiar dacă am vrea. În niciun caz nu putem extrage riscul uriaș care este țesut în chiar inima modernității. Tot ce putem face este să fim mai lucizi, mai conștienți de ambiguitatea teribilă a stilului nostru de viață, de prețul uriaș pe care umanitatea îl plătește pentru paradisul artificial pe care și l-a construit și de incredibila fragilitate a acestuia. Trăim periculos și nu este cale de întors!
Articol realizat de Cătălin Ionete
