În ultimii ani Hollywood-ul a devenit de-a dreptul obsedat de sfârșitul lumii. Fie că e vorba de revolta inteligenței artificiale, de holocaust nuclear, de catastrofe naturale sau de invazii extraterestre, nenumărate blockbustere se hrănesc și ne hrănesc cu viziuni apocaliptice.
Scenarii despre sfârșitul lumii
James Joyce spunea că artiștii sunt antenele speciei, atlfel spus că artiștii presimt cumva viitorul înaintea muritorilor de rând. Dacă blockbusterele mai sus menționate ar fi create de artiști, poate am avea motive să ne îngrijorăm. Din fericire, sunt foarte puțini artiști la Hollywood și cei care sunt nu fac, de regulă, blockbustere.
Și acum vreau să vorbim un pic serios și să ne întrebăm ce e, de fapt, „apocalipsa”? Cei care se gândesc la „apocalipsă”, o fac cel mai frecvent în imagini hollywoodiene. Și nu e de mirare. Însă nu ar trebui să lăsăm Hollywood-ul să definească ceva atât de important, nu-i așa? Deja l-am lăsat să definească dragostea romantică și alte câteva lucruri esențiale pentru viețile noastre, și uite unde am ajuns!
O întrebare…
Dar înainte de a încerca să răspund la întrebarea cu privire la apocalipsă, e necesar să mai pun una. Poate, la prima vedere, un pic nelalocul ei. Care este legătura dintre un pustnic creștin din secolul al IV-lea și o profetesă neoprotestantă (pentru români, neoprotestant se traduce prin pocăit) din America secolului al XIX-lea? Sună ca premiza unui banc, dar întrebarea este serioasă.
Zilele trecute citeam din Pateric împreună cu un prieten când am făcut o descoperire șocantă. Pentru cine nu știe, Patericul este una dintre cărțile de seamă ale Bisericii Ortodoxe, după Sfânta Scriptură, alături de Filocalie, de scrierile și de Viețile Sfinților. Mi-a atras atenția un pasaj în care pustnicul menționat mai sus, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, descria un moment din viitor în care toți oamenii care au trăit vreodată pe planeta Pământ sunt vii și stau înaintea Creatorului.
Trăiește în lumina evenimentului
Imediat gândul mi-a fugit la scrierile profetesei americane, Ellen White, care scriind pe la 1900 descria un moment aproape identic, în care toți indivizii care au populat vreodată Terra sunt vii și stau în fața Judecătorului suprem, momentul în care se face în sfârșit dreptate, în care toate înrebările fără răspuns primesc răspuns, în care toată lumea va înțelege, în sfârșit, tot. Aceasta este apocalipsa: descoperirea ultimă (în Greaca veche, apocalipsa înseamnă revelație, descoperire, nu sfârșitul lumii), momentul de lumină absolută care dizolvă toate umbrele, o lumină a cărei sursă este chiar Sursa supremă a tot ce este.
Și mai este ceva ce pustnicul din Antichitatea târzie și profetesa pocăită din modernitatea timpurie au în comun: ambii ne îndeamnă să trăim deja în lumina acelui moment, să trăim ca și cum am fi deja acolo, în momentul etern al apocalipsei, când nu vor mai fi secrete și nici umbre în ambiguitatea cărora să ne ascundem.
Articol realizat de Cătălin Ionete
