Sala pașilor pierduți, un altar al tuturor timpurilor, unde cu mulți ani în urmă, mai precis, acum 20 de ani, m-am pierdut în mulțimea gulerelor albe și a robelor negre pline de viață. Nu am cum să uit momentul în care am pășit cu emoție într-o lume necunoscută până atunci, însă intram încrezătoare și cu dorința de a ajunge un avocat bun, iubit de oameni și respectat de colegi. Închid ochii și parcă văd: o tânără avocată stagiară, cu o privire pătrunzătoare care strălucea, însă nu datorită ei, ci pentru că purta roba de avocat, cea care o punea în valoare și ia dat o misiune clară în lupta pentru Dreptate și Adevăr.

  Ochii îmi lăcrimau și nu reușeam să înțeleg, cum poate fi Dumnezeu atât de bun cu mine și să-mi dăruiască misiunea vieții mele, aceea de a fi în slujba oamenilor. Drumul meu profesional nu a fost ușor, însă am avut noroc. În sălile cu paşi pierduţi din Palatul de Justiţie am avut șansa de a cunoște nume mari ale avocaturii româneşti, o parte dintre ei mi-au fost mentori, alții, au fost oameni de la care am avut de învățat.

Îmi amintesc și acum, ușa s-a deschis și am intrat în una dintre cele mai importante şi mai frumoase clădiri din câte s-au ridicat până acum în ţara nostră, Palatul de Justiţie Bucureşti. Se întâmpla cu douăzeci de ani în urmă, în data de 15 februarie 2001, o zi memorabilă din viața mea, o zi în care lumea justiției m-a primit în cetate și acolo am rămas. Nu pot să nu mă uit cu emoție în devenirea mea și să nu mă gândesc la sălile cu paşi pierduţi din Palatul de Justiţie unde eu m-am format, m-am educat într-un spirit juridic de înaltă ținută, unde oamenii și-au pus toată speranța în mine, unde am râs, am plâns și m-am bucurat de fiecare reușită. Aș spune simplu, profesia de avocat mi-a oferit libertatea de a face ce îmi place, cu pasiune și iubire. Ceea ce sunt astăzi, se datorează profesiei de avocat, pentru că m-a educat într-un spirt civic până atunci necunoscut, mi-a dat forța și puterea de a lupta pentru fiecare dintre visurile mele. Sunt o femeie avocat care a crezut în visul fetei de la țară care a plecat în lume fără să știe unde o va duce destinul. Am citit mult și mi-am luat ca modele două personalităţi feminine ale avocaturii din România, cu un loc bine definit în istoria profesiei de avocat: Ella Negruzzi și Sarmiza Bilcescu.

Povestea celor două avocate care m-au inspirat mult în viață.

Când mă gândesc la Ella Negruzzi, mă gândesc la prima femeie avocat pledant din România. A militat pentru egalitatea de şanse a femeilor într-o Românie conservatoare, a luptat pentru emanciparea femeii în perspectiva participării acestora în toate domeniile vieţii sociale şi ocuparea de funcţii în raport cu pregătirea şi capacitatea fiecăreia, nu pe criterii discriminatorii. În documentarea pe care am făcut-o cu privire la Sarmiza Bilcescu, pot spune că este prima studentă din lume la o facultate de drept, totodată este prima femeie licenţiată în drept. Da, este prima femeie din lume, care a obţinut titlul academic de Doctor în Drept, la Paris în 1890, cu teza: „Condiţia legală a mamei în dreptul roman şi dreptul francez”, tema tezei fiind simbolică şi totodată semnificativă. A trăit într-o epocă în care femeile nu aveau drepturi civile depline, drepturile sociale erau incomplete şi nu aveau nici drepturi politice egale cu cele ale bărbaţilor. La înscrierea la Facultatea de drept din Paris a existat un argument de logică afirmat de Sarmiza Bilcescu, care a răsturnat vechile cutume ale Universităţii dominate de bărbaţi: „Într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris: Libertate, Egalitate, Fraternitate, nu puteţi împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie”. Între Avocata Sarmiza Bilcescu şi Regina Maria a României s-a născut o prietenie sinceră şi statornică. În concluzie, cele două personalităţi feminine ale avocaturii din România, Ella Negruzzi și Sarmiza Bilcescu pot inspira pe orice femeie și pot fi modele de urmat.

Cam așa am plecat în profesia de avocat, mi-am urmat visul și încă visez. Mai am atâtea de învățat, călătoria mea în lumea justiției merge mai departe cu încrederea și speranța onestă, că la rândul meu, cândva, și eu pot lăsa ceva în urma mea. Însă până atunci sunt într-o continuă învățare și descoperire! Sper să trăiesc și peste 20 de ani, să vorbesc cu aceeași strălucire de cei 40 de ani de avocatură.