Cu mai mulți ani în urmă mi-a fost transmis cu eleganță un mesaj care m-a revoltat. Că aș fi fost perfecționistă! Atât i-a trebuit
binevoitorului că mi s-a și zbârlit perfecționismul. Și l-am apărat cu atâta vehemență încât persoana în cauză m-a considerat (probabil) un caz pierdut. Nu a mai deschis niciodată acel subiect.
Odată cu trecerea timpului am început să resimt povara pe care nenecesar mi-o asumasem. Deh, așa e când ești mic și crezi că le știi pe toate. Dar, cum îți spuneam, am început să pricep câte ceva…
• În relațiile de serviciu care nu prea erau de calitate – nimeni nu se simțea bine în prezența standardului meu prea înalt.
• În relațiile de prietenie – puțini mi-au tolerat perfecționismul.
• În relația de cuplu în care rigiditatea mea strica armonia.
• Apoi, și cel mai grav, în relația cu copiii mei peste care, inconștient, așezam povara perfecționismului.
În această perioadă (de dezvoltare de noi caractere – copiii mei) am observat cât de amară este roada acestei monstruoase „virtuți”. Perfecționismul este atât de parșiv! Te minte frumos după care-ți consumă lacom orice urmă de fericire.
Zilele trecute am observat cu durere o mostră veritabilă de perfecționism: fața unui copilaș era roșie iar ochișorii săi spuneau totul. Mama, nemulțumită de prestația micuțului, l-a muștruluit zdravăn tocmai în momentele când copilul ar fi trebuit să se bucure cu prietenii săi. Dincolo de faptul că este nevoie de răbdare și de înțelepciune în alegerea momentelor în care corectăm anumite comportamente greșite, cât de grav se poate comporta un copil încât să-i amărâm suflețelul tocmai în momentele programate pentru bucurie? Aceasta a fost întrebarea care m-a frământat observând fețișoara roșie și ochii plânși…
Și mi-am amintit de nedreptățile la care eu însămi mi-am supus copiii. Am înțeles încă o dată câtă durere provoacă părinții copiilor lor cerându-le prea mult. De ce? Dacă ești sincer, admiți repede că motivul pentru care ceri prea mult este unul absolut egoist. Vrei ca plodul tău să fie cel mai apreciat astfel încât tu să fii apreciat pentru ceea ce ai realizat.
Am trei întrebări menite a te pune pe gânduri:
– Ție ți-au ieșit toate foarte bine mereu?
– Sincer, ai fost fericit?
-Ce dorești pentru copilul tău?
Tare m-aș bucura ca la sfârșitul acestei lecturi să decizi să te bucuri de viață, așa, imperfectă cum este ea. Și să oferi copiilor tăi șansa de a fi fericiți cu ei înșiși. Nu perfecționismul este drumul spre fericire!
Narcisa Ispas
Realizator A7TV
