Am nevoie de liniște într-o eră în care sunt bombardată cu informații din toate părțile. În această “epocă a vitezei”, cum a fost denumită de către contemporani, există dăți în care nu am timp să reacționez la ceea ce mi se întâmplă, am fost învățată să-mi înmagazinez emoțiile – poate și voi la fel, dar evit să vorbesc în numele dumneavoastră – în loc să explorez și să manifest aceste emoții, am fost învățată să nu-mi arăt vulnerabilitățile deoarece “nu pot avea încredere în nimeni în ziua de azi”. Naturalmente, este o mișcare deșteaptă să fiu precaută – “precaută” deoarece așa am preferat să traduc această tendință, ci nu vreau să fiu speriată de oameni și să trăiesc cu frica în suflet la fiecare pas. Firesc, vorbesc exclusiv din perspectiva mea și poate dumneavoastră vă veți identifica, într-o măsură, cu mine. Aflăm în ziua de azi de atâtea nenorociri care se întâmplă pe lumea asta – și nu vorbesc aici doar de știrile de la ora 5. Nu vreau să abordez situația criminalului violent care vine să lovească pe cineva în cap deoarece materia lui cenușie i-a dictat și nu știe cum să se comporte mai bine sau cum să dezvolte un simț al empatiei. Vreau să vorbesc, mai degrabă, de oamenii aceia care ne intră pe sub piele, pe care ajungem să îi iubim, dar care nu își urmăresc decât propriile interesele, care vor să ne manipuleze, să ne controleze și ne numesc “nebuni” dacă începem să îi citim. Acei politicieni de la televizor care se dau mielușei și nu ne ajută cu nimic – aceiași oameni care au acasă familii, copii pe care-i iubesc, dar care-și bat joc de copiii altora. Mă întreb unde ne-am pierdut umanitatea, unde I-am întors spatele lui Dumnezeu… Drept popor creștin, am fost de mici învățați poate unii dintre noi cum să ne iubim aproapele, cum să ne punem în locul celui de alături și să încercăm să ajutăm cu o vorbă bună când este cazul. Pe măsură ce am crescut, m-a durut să aflu că lumea perfectă în care trăiam când eram mică nu era decât o iluzie. Totul a început când afecțiunea vitiligo mi-a erupt pe piele la vârsta de 8-9 ani, iar copiii aruncau cu lucruri în mine, mă agresau și îmi puneau porecle urâte. O găseam pe mama plângând pe ascuns de suferința mea și o încurajam că o să cresc și o să-i întrec pe copiii ăia răi, dar erau dăți când mă găsea ea pe mine plângând, iar atunci nu mai aveam cum să-i adun inima de pe jos. Noroc cu doamna mea învățătoare al cărei fiu avea aceeași problemă – ea îmi dădea povețe în pauze. Ea era un adult blând spre deosebire de părinții dezinformați care își învățau copiii – colegii mei – să mă evite “să nu se ia boala”, deși în realitate nu era contagioasă. Atunci am aflat pentru prima oară că ignoranța este rădăcina răului și că educația este cheia. Nu mai zic că aveam și aparat dentar și vorbeam sâsâit. În gimnaziu participam la olimpiadele de limba română deoarece domnul profesor refuza să mă lase să decad moral și mă încuraja să scriu. Mi-am văzut de școală, de note bune și de pasiunea mea, baletul, pe care-l practicam deja de nouă ani de zile în momentul în care am suferit un accident ce mi-a afectat coloana vertebrală – rezultând în interzicerea efortului fizic pe o perioadă nedeterminată. Mi-am făcut prieteni noi la liceu, fugeam de acasă ca să nu-mi confrunt emoțiile – îi evitam pe părinți; rușinată relatez acum că îi evitam pe singurii oameni care mă iubeau cu adevărat și îi judecam aspru pentru greșelile lor care nu mă priveau pe mine, îi evitam pe părinți și alegeam să mă înconjor de acești șerpi manipulatori de care vă vorbeam dumneavoastră mai devreme. Gândind retrospectiv, le sunt recunoscătoare celor care mi-au sfâșiat sufletul pentru că astfel am devenit o ființă spirituală, cu frică de Dumnezeu, puternică, nebună în sensul cel mai bun, loială celor care merită și deloc iertătoare cu oamenii care-și irosesc potențialul. Nici în domeniile de studiu pe care mi le-am ales nu am scăpat de acele guri rele. Am absolvit stadiul de licență la Universitatea Tehnică de Construcții București unde am întâlnit tot felul de caractere – oameni buni care m-au inspirat și oameni răi care mă lăsau cu un gust amar – prin urmare mi-am schimbat direcția vieții, astfel că am strâns bani cu două job-uri în București și prin sistemul de învățământ Bologna am aplicat pentru Master la alt profil – Scenaristică și Regie de Film, reluând pasiunea din copilărie – scrisul… și găsind motivația la înscriere în amintirile dragi din îndepărtata copilărie unde sora mea mai mică era actrița principală în piesele noastre de teatru după ce o luam de la grădiniță. Speram că viața de adult va fi ordonată și frumoasă – ca atunci când eram copil stăpân pe viața mea. Mi-am dat seama pe calea cea grea că nu există ordine și frumusețe în doza pe care o așteptam, dar cu timpul am învățat să reconstruiesc acea lume “perfectă” din copilărie pe care o descriam la începutul articolului, am învățat că atât timp cât îmi păstrez sufletul curat, nimic din ceea ce se întâmplă pe lumea aceasta nu mă va doborî. Și astfel, păstrându-mi inima deschisă, am început să atrag în viața mea oameni la fel de puternici și visători, dar mai ales blânzi. În prezent, la vârsta de 24 de ani, țin aproape de inima mea oameni cu intenții autentice, oameni care fac fapte bune și care trăiesc viața cu pasiune. Oameni care nu uită de valorile morale și cu care mă pot distra pe cinste în timpul liber. Oameni care îi ridică pe alții și care nu se bucură la necazurile altora. Mare parte din ceea ce m-a făcut să mă reconectez cu mine însămi a fost dorința să fac bine altora. Există o putere infinită pe care o dobândim în urma celor mai minuscule acțiuni doveditoare ale blândeții noastre – prin bunătate putem da un nou sens vieții cuiva, putem ajuta un alt suflet rătăcit să se regăsească. Până și când am încercat să încurajez oamenii, ați fi surprinși dumneavoastră să aflați că și atunci a fost cineva pregătit să mă desființeze. “Este un clișeu pe care l-am auzit de atâtea ori înainte”, “n-am timp în ziua de azi pentru dulcegăriile astea de duzină, prostiile astea motivaționale”, “vreau să devin o persoană de succes” (vei deveni dacă nu calci pe cadavre ca să-ți atingi scopurile)… Oare suntem chiar așa ocupați în ziua de azi ca să ne mai sunăm bunicii care se bucură să ne audă vocea pentru un minut? Oare chiar așa prostesc ni se pare să lăsăm o cafea pe biroul colegei de cămin însoțit de un bilețel care să-i ureze o zi bună? Oare este mai convenabil să citim contre pe internet că bătrâneii se plimbă pe gratis cu tramvaiul și că noi suntem mai obosiți decât ei după facultate și muncă spre deosebire de ei “pe care-i caută Moartea pe acasă” – într-o societate în care ni se dă mură în gură spre deosebire de ei care au fost chinuiți și pe care tot noi ne răzbunăm acum. Am uitat de tot ce înseamnă compasiune, este cu mult mai simplu să ne simțim îndreptățiți, noi ăștia generația de “cititori analfabeți” cum ne numesc unii profesori, pentru că de multe ori citim fără ca măcar să avem habar ce citim – din păcate și eu mă regăsesc, iar acum îmi permit să vorbesc și în numele unora dintre dumneavoastră. Niciodată nu este prea târziu să tăiem colții aceia ascuțiți ai orgoliului, să recunoaștem că greșim, să fim rușinați de gândul rău care se naște uneori în mintea noastră și să încercăm să devenim oameni mai calzi. Fiți buni unii cu ceilalți, dar mai ales fiți sinceri cu voi înșivă (cum zice englezul “stay true to yourselves”) deoarece de la relația cu sinele pleacă totul. Observ cum unii oameni își poartă spiritualitatea drept o medalie cu care își decorează ego-ul, uitând de adevărata semnificație – că este de îndatorirea fiecăruia să facem lumea un loc mai bun fără nevoie de afirmare. De când am adoptat această mentalitate – mai precis de când am trecut de la statusul de “victimă” la cel de creator al propriului destin – sunt mult mai fericită pentru că am înțeles că sunt lucruri pe care nu le voi putea în veci controla și că uneori durerea înseamnă o lecție importantă. Puțin câte puțin, sunt convinsă că practica acestei gândiri vă va ajuta și pe dumneavoastră să vă cunoașteți mai bine propria persoană și să vă simțiți mai fericiți într-o lume care vrea să ne doboare mental, dar mai ales vă va ajuta să nu deveniți tocmai acei indivizi care vor doborî din inerție pe ceilalți datorită nesiguranțelor și orgoliilor proprii care, părerea mea, trebuie dizolvate cât mai din timpuriu. Educați-vă, citiți, înțelegeți durerile altora, ajutați, nu mințiți – și veți adormi cu sufletul ușor în fiecare noapte. „A îndrepta mintea spre carne înseamnă moarte, dar a îndrepta mintea spre spirit înseamnă viață și pace“ (Romani 8:6).