O mamă își cunoaște bine copiii. Sunt puii ei. Le știe bine fiecare aluniță, fiecare moft, toate metehnele și sclipirile, poznele preferate, spaimele care îi țin treji noaptea. Pe scurt, o mamă știe și câte fire de păr are în cap copilul ei.
Să încercăm, atunci, să ne imaginăm împreună ce trebuie să simtă o mamă căreia i se spune, mai în glumă, mai în serios, că nu știe câți copii are.
Și asta nu de către oricine, ci de către un golan împuternicit de autoritățile locale și care glumește în acest mod oribil pentru a acoperi o mârșăvie.
Golanul se numește L., să-i spunem doar atât, iar comuna este Vârtoape, în județul Teleorman, locul unde m-am născut și am crescut.
Unii dintre cei mai amărâți din comună muncesc pe moșia lui ca iobagii din vremurile trecute.
Nu doar că L. nu este tocmai un om serios, dar e chiar un derbedeu cu cu acte în regulă, un golan pe care, nu știu cum, Primăria l-a făcut, printre altele, responsabil cu managementul muncii pe care beneficiarii de ajutor social trebuie să o presteze.
Aceștia ar trebui să presteze o muncă în folosul comunității, nu în folosul lui L., însă omul de la țară e fricos, mai ales când e și needucat și are de-a face cu un dulău care latră și la nevoie și mușcă, așa că în mod obișnuit aceștia trebuie să-i facă treburile lui L. dacă vor să își primească ajutorul social, pe care L. îl împarte după bunul plac.
Din câte aud, asta e o situație destul de răspândită la noi în țară, mai ales la țară, și chiar dacă e strigătoare la cer, nu aș fi scris despre ea dacă nu aș cunoaște-o personal pe această mamă cu cinci copii pe care L. a jignit-o într-unul dintre cele mai dureroase moduri în care poate fi jignită o mamă.
Această mamă, să-i zicem Maria, are cinci copii, pentru care e nevoită să fie și tată. Ea face parte dintre cei mai puțin norocoși dintre români, aceia care nu știu dacă la masa următoare o să aibă suficientă mâncare pentru a sătura toate gurile.
Sunt multe familii ca a Mariei, la noi în țară, mai ales la țară. Prea multe.
Când statul a împărțit ajutoare în contextul actualei situații cauzate de pandemia coronavirus, Maria era pe lista celor care trebuia să primească ajutoare, o anumită cantitate de alimente împărțite în funcție de numărul de membri din familie.
Maria știa cam ce trebuia să primească, așa că a îndrăznit să îi atragă atenția lui L. când a constatat că ce primise ea era corespunzător unei familii cu trei copii, nu cu cinci.
Dar eu am cinci copii, nu trei… Pentru a-și ascunde mârșăvia, adică faptul că fura din alimentele destinate celor care aveau cea mai mare nevoie de ele (bineînțeles că L. nu e singur în toată mârșăvia, bineînțeles că împarte uleiul și făina furate de la gura copiilor săraci cu cei mai sus decât el în ierarhia locală), L. a făcut ce știe mai bine, adică a apelat la violență.
O palmă peste față ar fi durut-o mai puțin pe Maria decât mutra rânjită a lui L. spunându-i că nu știe să-și numere copiii.
Scriu pentru că nu știu ce altceva să fac. Maria, această mamă furată și umilită, mi se pare o icoană a României, o țară violată și abuzată de o gașcă de tâlhari.
Dar problema nu e așa de simplă, adică, problema nu e doar gașca de tâlhari care ne conduce. Nu e ca și cum acești tâlhari au apărut din senin și au luat puterea.
Noi i-am creat. Ei sunt reprezentarea iconică a noastră, ca popor. Poporul român are un suflet bolnav, otrăvit.
Îndrăznesc să pun asta pentru că observ în jurul meu (de la țărănușul care merge desculț pe uliță și aruncă sticla de plastic în șanț fără să aibă habar că murdărește astfel însuși sufletul țării, până la politicianul care se plimbă în limuzine și are palate întinse făcute nu din muncă cinstită, ci din vampirismul care suge sângele nostru al tuturor, adică adică din resursele care ar trebui să ne facă tuturor viața un pic mai ușoară și mai frumoasă) o lipsă totală de preocupare pentru binele comun.
Până vom înțelege adevărul fundamental că binele comun e mai important decât binele individual, până vom începe să vedem și acceptăm faptul esențial că bunăstarea pe care o invidiem în țările mai dezvoltate se poate obține numai prin participarea activă a fiecărui individ, participare care începe cu aruncatul gunoiului la locul potrivit și doar acolo, continuă cu plătirea taxelor și cumpăratul biletului în tren și autobuz, trece pe la urna de vot și se manifestă în fiecare zi prin respectarea legilor, atenție îndreptată asupra nedreptăților și mizeriilor din jur (pentru care o simplă privire poate fi ca un foc mistuitor), până fiecare dintre noi va deveni o conștiință preocupată în mod constant de a face toate lucrurile mereu mai bine, nu de frica cuiva, ci pentru că așa trebuie făcute toate lucrurile ca să fie bine, și anume bine, până atunci suntem condamnați să trăim în România așa cum este ea acum.
Și se vede cu ochiul liber că România a intrat într-o stare de descompunere accentuată.
Centrul nu mai rezistă, răni sângerânde stau deschise peste tot și nimeni nu le bandajează, din contră, se înmulțesc pe zi ce trece paraziții care forează ilegal în carnea hrănitoare a mamei patrie.
Și da, singura soluție este încă o revoluție, dar o revoluție a individului împotriva lui însuși, împotriva apatiei care ne face să ne întoarcem indiferenți privirea de la toate lucrurile stricate pe care le vedem în jur, împotriva pornirilor strămoșești care ne fac să credem că legile sunt doar pentru proști, că deștepții le ocolesc ca să le fie lor bine, și în general împotriva acelui nucleu de gânduri și atitudini care ne fac să fim așa cum suntem azi.
Celor care sunt mândri că sunt români pentru că sunt daci sau ortodocși le spun că trebuie să își pună un pic mândria în cui și să pună mâna pe treabă.
Dacă nu ne trezim în curând, România o să fie un fel de Venezuela sau un Liban, adică o societate în colaps în care mai devreme sau mai târziu nepăsarea noastră colectivă va exploda ca un milion de tone de nitrat de amoniu și va face un prăpăd pe care acum nu putem să ni-l imaginăm, un prăpăd de care nu va scăpa nimeni, indiferent cât de înalt are gardul sau cât de groase zidurile palatului.
