• Copilul de cinci ani sparge din greșeală (sau poate din curiozitate) ceașca preferată a mamei.
• Pe la de 11 ani “împușcă” un 7 la matematică.
• La 14 ani, “pică” la examen și ajunge la un liceu care nu satisface pretențiile mamei.
Și multe altele între timp și mai departe.
Reacțiile mamei
• Ceașca mea norocoasă s-a spart! Vai de mine… (însoțită de o stare de rău și durere de inimă)
• Vai de mine, mamă! 7? Băiețelul meu de nota 10 a luat 7 la matematică? Și o altă criză de inimă…
• Nu-mi vine să cred! După toate meditațiile, după toate eforturile mele, să cazi la examen? Nu se poate… (și bine știuta criză de inimă.)
Cum traducem?
Acestea sunt doar câteva clișee din viața unui copil.
Plecăm de la premiza că orice părinte este foarte bine intenționat în privința copilului și tot ceea ce face are un scop bine definit. Părintele, din dragoste pentru copil, caută fel de fel de căi prin care să-i controleze viața. Și este normal. O perioadă.
Problema apare atunci când, pentru obținerea controlului, părintele transmite vinovăție copilului într-un mod parșiv. În urma afirmațiilor mai sus amintite, copilului îi devine din ce în ce mai clar că inima mamei depinde de acțiunile și rezultatele lui. Și ca să nu moară mama, copilul trebuie să fie și să facă totul conform așteptărilor ei.
Începe să sune dubios, nu? Pe bună dreptate, pentru că abuzul emoțional este în floare. Mama (sau tata) își abuzează emoțional copilul intenționând să capete ascultarea. Și așa se întâmplă. Și pentru că scopul a fost atins, mijloacele nu mai contează. Scopul scuză mijloacele…
Povestea continuă
Copilul, pe măsură ce crește, realizează, instinctual, că ceva nu este bine. Adolescența îi oferă mediul propice pentru răzvrătire și nu va sta pe gânduri ci va încerca orice cale ca să scape de sub jugul ascultării condiționate de teroare. Și așa copilul bun care nu ieșea din cuvântul părinților, ajunge un adolescent irascibil, violent, neascultător, probabil consumator de droguri. Acest comportament așează o povară grea pe inima plăpândă a părintelui care, în disperare de cauză, este posibil să ceară ajutor specializat. Părintele are șansa (în sfârșit!) să recunoască hidoșenia comportamentului său abuziv asupra copilului. Urmează o perioadă grea de revizuire a întregii vieți, a relației cu propriii părinți (de unde de fapt a și preluat acest tipar de relaționare), a relației de cuplu, a specificului relației părinților cu copilul și, în cele din urmă, părintele privește curajos în ochii celei mai dragi ființe – copilul, și-i cere iertare… (Acesta este cel mai pozitiv scenariu.)
Și dacă este așa, copilul are ocazia vindecării în cel mai potrivit mediu – al familiei, unde dragostea poate acoperi tot ceea ce a produs răni nenecesare.
Dacă nu este așa (și, din nefericire, societatea ne-a demonstrat că abuzul emoțional nu este înțeles și-i culegem zilnic roadele), copilul frustrat și răzvrătit se transformă într-un adult care va folosi forța (fără să vrea) în relațiile sale și va perpetua acest tipar deficitar de relaționare, oferind mai departe o moștenire grotească unei societăți și așa șubrezite de prea mult egoism.
Nu te mai iubesc!
Ai auzit vreodată remarca „Nu te mai iubesc!”? Este favorita celor centrați pe sine, interesați doar de confortul personal și este specifică anilor copilăriei. Este o remarcă profund puerilă și perfect adaptată celor mici care nu au descoperit încă faptul că ei nu sunt nicidecum centrul universului. Tragic este atunci când adulții folosesc acest bau-bau în relațiile cu copiii lor sau chiar în relațiile de cuplu. Acesta este un comportament abuziv și dacă-l practici (atenție la nuanțe!), pregătește-te de o recoltă amară. Este timpul să oferim spațiu, libertate, respect copiilor noștri. Este timpul să înțelegem că nu controlul este cheia succesului ci călăuzirea cu dragoste pe drumul vieții. Este timpul să ne iubim cu adevărat copiii!
