Minciuna, cuțit înfipt în inimă

0
4736

Cine poate să suporte un mincinos? Nimeni. Pentru că minciuna, oricât de nesemnificativă, este întotdeauna un cuțit înfipt în inimă. Și cine poate supraviețui unui cuțit înfipt în inima? Dar există și minciuni care ne fac să zâmbim, care nu sunt cuțite înfipte în inimă, ci mângâieri drăgălașe primite din partea celor dragi. Cine poate să le nege existența? Dar de aceste minciuni-mângâieri, numite și minciuni albe, poate o să ne ocupăm altă dată.

Ce ucide minciuna?

Acum să vorbim despre minciuna pur-sânge, minciuna cuțit-înfipt-în-inimă, adică minciuna propriu-zisă. Și să întrebăm iar, cine poate să suporte un mincinos? Nimeni, pentru că minciuna este întotdeauna un cuțit înfipt în inimă. Atunci când cineva mă minte, încetez să mai trăiesc pentru persoana respectivă și atunci când mint pe cineva, mă sinucid în raport cu acel cineva. Pentru că ceea ce ne face reali unul pentru celălalt nu este în primul rând corpul nostru fizic, ci relațiile, aceste fire invizible dar cât se poate de reale, mai reale decât orice lucru vizibil din lume. Și minciuna este o sabie Katana care retează firele extrem de fragile și infinit de prețioase ale relațiilor. Într-un sens mult mai real și mai direct decât ucide un selfie, după cum scriam aici, minciuna ucide.

Dostoievski (despre care Nietzsche spunea că a fost cel mai mare psiholog, adică cunoscător al sufletului omenesc, care a trăit vreodată) observa că ne mințim mult mai mult pe noi înșine decât îi mințim pe ceilalți. De fapt, pe ceilalți nu putem să îi mințim prea mult, pentru că minciuna are întotdeauna picioare scurte. Aceasta înseamnă că mai devreme sau mai târziu este descoperită, lăsându-l pe mincinos singur pe lume. Dar pentru ce se întîmplă în interior, singurul martor este tocmai interiorul.

Minciunile față de noi înșine nu pot fi descoperite decât de noi sau de un facilitator extern care să funcționeze ca oglindă, de exemplu un terapeut sau un duhovnic. Iar dacă vom fi cinstiți pentru un moment cu noi înșine, vom recunoaște imediat că avem o capacitate infinită să ne iertăm instant orice greșeală (cu ceilalți nu suntem nici pe departe la fel de generoși, din contră).

Așa se explică marele adevăr surprins de Dostoievski: pe mine însumi îmi permit să mă mint mult și bine pentru simplul fapt că nu e nimeni care să mă prindă cu minciuna în afară de mine. Poate te întrebi ce înseamnă să te minți pe tine însuți. Poate ți se pare că un astfel de concept, auto-minciuna, nici măcar nu are sens. Din păcate are, iar realitatea păcălirii de sine este mai adâncă și mai gravă ca oricare altă minciună.

Cunoaște-te pe tine însuți!

Cel mai important dicton al Antichității, „Cunoaște-te pe tine însuți!”, nu este celebru degeaba. Este celebru tocmai pentru că aruncă lumină asupra celui mai mare pericol ce amenință o ființă umană. Da, există ceva mai rău decît moartea. Socrate, unul dintre cei mai mari gânditori care au trăit vreodată, brodând te tema cuvintelor cunoaște-te pe tine însuți, spunea că o viață ne-examinată nu merită să fie trăită. În Biblie găsim același gând, spus altfel: pe voi înșivă încercați-vă!

Inima omului, acel loc infinit de adânc și incredibil de înșelător, este permanent tentată să își uite propriul adevăr și să îl înlocuiască cu o ficțiune convenabilă. Asta poate sună pretențios, dar e cel mai elementar lucru din lume. În fața lumii eu am întotdeauna dreptate, eu nu greșesc niciodată, eu știu adevărul și așa mai departe. În realitate, dreptatea mea este întotdeauna parțială. În orice situație de viață vina mea este împărțită mai mult sau mai puțin egal cu ceilalți participanți la ea. Eu nu știu mai nimic, cu atât mai puțin adevărul, și așa mai departe.

A fi cinstit cu tine însuți înseamnă a te cunoaște pe tine însuți suficient de bine astfel încât să fii conștient de direcția alunecoasă și înșelătoare în care te trage constant propria inimă, miezul ființei tale. Abia după ce ai făcut pași în această direcție elementară se poate pune problema onestității în raport cu ceilalți. Din acest punct de vedere, sinceritatea față de ceilalți este ceva cu totul secundar.

Fuga de noi înșine

Primordială este sinceritatea cu tine însuți. Dar dacă este adevărat că adevărul doare, atunci cea mai insuportabilă durere dintre toate este să stai față în față cu propriul adevăr. Și adevărul este că suntem toți, fără excepție, niște ființe imperfecte, minunat de imperfecte și ignorante, infinit de ignorante.

Tot ce știu e că nu știu nimic, spunea Socrate. Cel care spune aceste cuvinte cu Socrate și le trăiește adevărul, are mai mult curaj decât a avut vreodată Alexandru Cel Mare. Nu e deloc de mirare, atunci, că cei mai mulți oameni fug de ei înșiși și se ascund în tot felul de fantasme, individuale sau de grup, care nu au altă funcție decât să perpetueze minciuna elementară că eu am dreptate:

  • suntem mult prea siguri de tot ce credem că știm,
  • ne adunăm doar cu cei care cred la fel ca noi și îi denigrăm pe ceilalți,
  • ne înconjurăm doar de prieteni care ne dau întotdeauna dreptate și nu ne critică niciodată,
  • ne pierdem în ideologii și în povești în care noi și ai noștri suntem întotdeauna eroii,
  • în orice ceartă de cuvinte e musai să avem ultimul cuvînt,
  • îi judecăm pe cei din jur ca și cum noi am ști mai bine cum trebuie să își trăiască viețile, și așa mai departe.

Dar stop! Minciuna ucide! Vei ști că ai făcut mișcarea în direcția sincerității după câțiva indicatori ușor de observat: ești mai îngăduitor cu slăbiciunile celor din jur, ești mai puțin arogant și sigur de adevărurile tale, ești mai tolerant, rostești mai des cuvintele poate greșesc, cauți să afli adevăratele motive din spatele acțiunilor tale. Și abia după ce ai devenit mai cinstit cu tine însuți, îți poți pune cu adevărat problema onestității cu ceilalți. Și abia atunci ai început să trăiești cu adevărat.

Articol realizat de Cătălin Ionete

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here