Întrebările mai importante decât răspunsurile

Întrebările mai importante decât răspunsurile. Întrebările sunt piese indispensabile ale comunicării prezente încă din cele mai vechi timpuri. Prima întrebare menționată în Scriptură este întrebarea șarpelui adresată femeii „Oare a zis Dumnezeu… să nu mâncați…?” în Geneza 3:1, urmată de întrebarea adresată de Dumnezeu omului: „Unde ești?” – Geneza 3:9.

Totuși avem destule motive să credem că întrebările au fost prezente chiar și înainte de căderea în păcat. Primul caz, din punct de vedere cronologic, poate fi identificat  în războiul ideologic al lui Lucifer (în care îngerii se întrebau care este adevărul), iar al doi-lea este minunatul peisaj din grădina Eden în care primii oameni, însetați de cunoaștere, puneau diferite întrebări ființelor cerești. Revenind la Bilie, aceasta menționează că omul a fost făcut „…după chipul lui Dumnezeu…” (Geneza 1:27). Oricare ar fi interpretarea exegetică a acestui pasaj, „Chipul lui Dumnezeu” include și comunicarea, deci și întrebările.

Interogațiile de-a lungul timpului

Interogațiile au fost folosite în toate timpurile. Totuși, cu puțin timp înainte de venirea lui Isus, acestea au luat amploare. În acestă perioadă, întrebările au fost folosite sub forme mult mai structurate și complexe decât până la acel moment. În ultima jumătate de mileniu înainte de Hristos, au avut loc două evenimente istorice care au generat două curente educative bazate pe întrebări. Primul dintre aceste două evenimente este reconstrucția Templului de la Ierusalim.

Acest lucru este consemnat atât în cartea lui Ezra cât și în cartea lui Ieremia. Din acel moment au avut loc mai multe schimbări în cadrul poporului Evreu. În cazul studiului de față, efectul care ne interesează este: impactul reorganizării poporului asupra educației religioase. Teama de a nu păcătui din nou împotriva lui Dumnezeu s-a instaurat în rândul populației. Acest lucru a dus la o atenție sporită asupra educației religioase care era oferită la templu de către preoți și în restul țării de către rabini.

Întrebarea folosită pentru verificarea cunoștințelor

Învățătorii Legii apelau la întrebări pentru a verifica cunoștințele ucenicilor lor, pentru a stimula gândirea și pentru a fundamenta crezuri. Deasemenea studenții erau încurajați să pună întrebări învățătorilor lor, la fel cum a făcut și Isus în timpul vizitei Sale la Templu. Acest spirit de dorință după cunoaștere și de curiozitate, a rămas prezent în cultura evreilor până în ziua de astăzi. Rabinul L.J. Sacks amintește ce zicea fizicianul Rabinul Isac Isidor despre mama sa: „Orice alt copil s-ar fi întors de la școală și ar fi fost întrebat: „Ce ai învățat astăzi?”, Dar mama mea obișnuia să mă întrebe în schimb: „Izzy, ai pus o întrebare bună astăzi?”. Tot în tradiția evreiască se spune că: „Cel mai mare compliment pe care un profesor poate să îl dea unui student este următorul: „Tu ai ridicat o obiecție bună”.

Al doilea eveniment major

Cel de-al doi-lea eveniment major a fost apariția și dezvoltarea filozofiei grecești. Un personaj definitoriu al acestei filozofii este Socrate (469-399 Î.H.). Tot el este unul dintre părinții educației prin întrebări. Modelul său de gândire era inductiv, deci, de multe ori, el își întreba elevii despre diverse lucruri din natura din jurul lor, pentru a ajunge mai apoi la adevăruri generale. Deseori, în discuția cu oameni el reușea să îi convingă de adevărurile filozofice doar prin acțiunea de a pune întrebări și doar rareori le oferea el răspunsul. Socrate nu a fost un scriitor ci doar un pedagog. El șă-a lăsat și perpetuat moștenirea prin intermediul ucenicilor săi.

Despre Platon

Cel care a pus pe foaie aceaste istorii și filozofii a fost Platon. Deja din generația a doua, spiritul interogațiilor se pierde. Platon încearcă un echilibru între întrebări și răspunsuri. Însă echilibrul se destramă de tot în a treia generație de filozofi: Aristotel nu mai întreabă ci doar afirmă. Acesta din urmă consideră că a auzit și și-a adresat destule întrebări și are destule răspunsuri pentru auditoriu. Educația din ziua de astăzi urmează, din păcate, în general, modelul Aristotelian, îndepărtându-se de o dezvoltare personală bazată pe întrebări.

Isus și aceste filosofii

Isus vine în lume, trăiește, învață și predică în contextul istorico-social al celor două curente: învățătura iudaică și filozofia greacă. Cu siguranță, în copilărie a suferit de pe urma rabinilor, însă este foarte posibil ca și influența greacă să fi ajuns până în acele ținuturi. Nu vom intra într-o argumentație dacă Isus a fost sau nu influențat de aceste filozofii, însă vom afirma că El a fost unic în ce privește metoda sa de predare și comunicare. Așa cum am menționat deja, metoda lui Isus de vorbire era diferită de metoda preoților și rabinilor. Isus era practic, convingător și ilustrativ.

Estes Douglas afirmă că metoda didactică a lui Hristos, bazată pe întrebări, urmărea mai degrabă modelul Socratic. Într-adevăr există anumite asemănări: ambii își predau învățăturile în sânul naturii și învățăturile erau luate din natură, ambii au fost orali, iar de scris s-au ocupat ucenicii lor după moartea maestrului (și înălțare în cazul lui Isus), ambii erau moraliști, etc.

Există însă și diferențe fundamentale.

Prima diferență

Prima și cea mai importantă diferență este următoarea: Socrate avea la baza construcției discursului său logica și rațiunea și folosea dorința de cunoaștere și de superioritate intelectuală drept combustibil motivațional.

Isus în schimb a folosit logica și rațiunea doar în combinație cu emoția iar fundamentul discursului Său a fost Scriptura. Motivația care îi mâna pe oameni la Hristos nu era de natură intelectuală, ci mai degrabă emoțională și relațională (alteori oamenii erau motivați doar de hrană și vindecare).

Scopul lui Socrate

Scopul lui Socrate era crearea unui om superior, în timp ce Isus a urmărit schimbarea omului într-unul mai bun. Socrate este rece și detașat (moartea sa ne demonstrează acest lucru), în timp ce Isus este cald și implicat (tot din moartea sa observăm aceasta), etc. Estes Douglas afirmă că metoda folosită de Isus este mai apropiată de cea greacă decât de cea iudaică, lucru cu care nu putem fi deacord.

Dacă ar fi să alegem dintre cele două, balanța ar înclina spre partea Iudaică. Deoarece atitudinea, spiritul și forma ideilor și argumentelor comunicării lui Isus erau structurate mai mult sub forma gândirii ebraice. Până și baza informațională a lui Isus era asemănătoare cu cea a rabinilor – adică Scriptura la care El a mai adăugat încă câte-va lucruri. Totuși, din cele spuse până acum, putem susține că Isus a fost unic (absolut diferit de toți) nu doar în esența naturii Sale, în doctrine și învățături, ci unicitatea Sa o putem observa și în metodele folosite pentru a transmite mesajul. Modul Lui de a comunica era unic la fel ca și forma în care El adresa întrebările.

Articol scris de prezentator și lector universitar doctor Duță Daniel Sorin