Fericirea este succesul suprem. Prima referință la inteligență a fost făcută de Aristotel cu 2300 de ani în urmă. El a anumit această condiție umană „rațiune”, explicând-o drept capacitatea omului de a se stăpâni, de a rezista instinctului.

Pentru Aristotel, rațiunea făcea diferența dintre uman și animal. În antichitate și multă vreme după, inteligența urma să fie un concept brut care descria apartenența la rasa umană. Cu alte cuvinte, dacă ești om (dovedindu-ți umanitate prin capacitatea de auto-stăpânire), ești inteligent.

Darwin și interpretarea inteligenței

Darwin nuanțează conceptul de inteligență, introducând sintagma „puteri mentale”. Din punct de vedere evoluționist, există puteri mentale mai slabe sau mai generoase, în funcție de treapta de evoluție pe care o specie se află. Cuvântul cheie este „adaptabilitatea”. Cu cât o persoană este mai capabilă să se adapteze mediului sau schimbărilor survenite în mediu, cu atât este mai inteligentă.

Conceptul de adaptabilitate a devenit evident odată cu începerea epocii industriale. Chiar a putut fi măsurată datorită standardizărilor. Deoarece mulți indivizi formau grupe de specialiști asumându-și responsabilități similare, au fost ușor de observat cei care aveau succes și cei care nu.

Odată cu acest pas, inteligența devine mai specifică, căpătând o nouă definiție: abilitatea omului de a obține succes și reputație în școală, în profesie.

Primul test de verificare al IQ-ului

Primul test menit să verifice inteligența a fost publicat de Alfred Binet în 1903. Ideea sa a fost preluată și „îmbunătățită” de către americani la începutul primului război mondial. Obiectivul era acela de a obține o categorisire a recruților care să le permită să delege omul potrivit la locul potrivit în responsabilitățile războiului.

Cu timpul, inteligența a tot fost studiată, clasificată, testată, astfel încât această abilitate umană extraordinară să fie cât mai eficient utilizată.

Inteligența cognitivă a fost considerată, pentru o bună perioadă, predictorul succesului. Abilitatea omului de a planifica, de a raționa, de a folosi logica, reprezintă cu adevărat un mare atu în rezolvarea problemelor. Cine nu ar dori să fie capabil a-și rezolva repede și eficient problemele de viață astfel încât să aibă timp și pentru a se bucura? Deschide așadar inteligența cognitivă calea spre fericire?

Cel care a avut un IQ impresionant       

Kim Ung-Yong, coreanul al cărui IQ este de 210 puncte, a avut un parcurs academic absolut remarcabil. La doar șase luni vorbea curent limba coreeană. La trei ani scria eseuri în limba engleză și în limba germană. La cinci ani uimea audiența unei televiziuni japoneze rezolvând ecuații diferențiale șamd. La opt ani era angajat la NASA de unde a plecat peste 10 ani pentru că el considera că aportul său era folosit în scopuri distructive. Demisia i-a atras titlul de „geniu-irosit”. Însă Kim se consideră fericit și este uimit în același timp pentru că opinia publică îi categorisește fericirea drept eșec.

Această interpretare tristă e demisiei lui Kim dovedește faptul că încă suntem convinși că inteligența cognitivă este un important predictor la fericirii. Ceea ce ar fi o adevărată catastrofă pentru o mare parte a populației Terrei care nu deține un IQ impresionant. Studiile susțin că valoarea IQ-ului este distribuită după cum urmează:

  • 1% din populație are un IQ de până în 55 de puncte
  • 2% din populație are un IQ cuprins între 55 și 70 de puncte
  • 14% din populație are un IQ cuprins între 70 și 85 de puncte
  • 34% din populație are un IQ cuprins între 85 și 100 de puncte
  • 34% din populație are un IQ cuprins între 100-115 puncte
  • 14% din populație are un IQ cuprins între 115-130 de puncte
  • 2% din populație are un IQ cuprins între 130-145 de puncte
  • 1% din populație are un IQ de peste 145, care este considerat coeficientul de inteligență al geniului

Așadar, este coeficientul mare de inteligență corelat direct cu fericirea?

Iată ce a spus chiar Kim Ung-Yong:

„Societatea nu ar trebui să judece pe nimeni cu standarde unilaterale. Fiecare are niveluri de învățare, speranțe, talente și visuri diferite și ar trebui să respectăm asta.”

Tot Kim a mai afirmat: „Oamenii încearcă întotdeauna să fie cineva special, cineva care este aparent mai inteligent, neglijând fericirea lor obișnuită. Dar ei ar trebui să știe că fericirea înseamnă lucruri obișnuite pe care le consideră de la sine înțelese, cum ar fi prieteniile autentice, împărtășirea momentelor memorabile cu prietenii la școală și așa mai departe… și că, în cele din urmă, fericirea este succesul suprem.”

Cum evaluăm inteligența?

Există numeroase cercetări și constatări în ceea ce privește evaluarea inteligenței. De pildă, în 1983, Howard Gardner, un psiholog american, a popularizat teoria conform căreia există nouă tipuri de inteligență, după cum urmează:

  1. Inteligența vizual – spațială este capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile experienţe vizuale.
  2. Inteligența verbal – lingvistică reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul oral, fie în registrul scris.
  3. Inteligența logico – matematică privește capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi lucruri.
  4. Inteligența corporal kinestezică ne permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea diferitelor părți ale trup
  5. Inteligența muzicală – capacitatea de a asculta și aprecia muzica, de a exprima, transforma, precum și capacitatea de a o compune sau interpreta.
  6. Inteligența intra personală presupune capacitatea de a înţelege ce se întâmpla în universul nostru psihologic, capacitatea de autodisciplină, auto înţelegere şi autoevaluare.
  7. Inteligența interpersonală – se exprimă în capacitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările, intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţ
  8. Inteligența naturalistă – capacitatea de a recunoaște și înțelege lumea naturală. Persoanele care au o inteligență naturalistă dezvoltată sunt sensibile la mediul înconjurător, sunt capabile să observe și să distingă detalii, forme și modele din natură. Este sesizabilă la copiii care învaţă cel mai bine prin contactul direct cu natura.
  9. Inteligența existențială – capacitatea de a căuta și înțelege sensul fericirii, semnificația vieții, rostul morții, spiritualitatea, transcendența, capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce se vede.

Părinții pot fi liniștiți

Odată înțeleasă această nouă abordare a conceptului de inteligență care nu se referă doar la latura ei cognitivă, mulți părinți pot răsufla ușurați înțelegând că nu performanțele academice reprezintă singura cale spre succesul suprem: fericirea. Părinții înțelepți de azi reușesc să-și educe copiii într-un spirit de acceptare deplină. Oferindu-le copiilor șansa de a-și dezvolta acele laturi ale inteligenței care li se potrivesc cel mai bine.

IQ ridicat nu înseamnă succes

A avea un IQ ridicat nu este o garanție a succesului. La fel cum a avea un IQ mai scăzut nu este o garanție a eșecului. Obiceiurile bune, perseverența și o etică puternică a muncii sunt la fel de importante ca inteligența. Un IQ impresionant poate fi risipit prin lipsa stimulării potrivite la fel   cum IQ mediocru poate aduce multe realizări deținătorului dacă este corect exploatat.

Din acest motiv, specialiștii recomandă părinților să creeze medii prielnice dezvoltării holistice a copiilor lor. Medii în care interacțiunea părinte – copil să fie o prioritate, cărțile să fie o normalitate. Jocurile să le ofere posibilitatea de a-și folosi creativitatea, imaginația, răbdarea etc.

„Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru copii este să ne jucăm cu ei”. The Play’s the Thing: Teachers’ Roles in Children’s Play, Elizabeth Jones & Gretchen Reynolds

1 COMENTARIU

Comments are closed.