Această afirmație mi-a rămas întipărită în suflet și vreau să vă împărtășesc gândurile mele legate de simplitatea cu care le suntem datori copiilor.
Odată cu aflarea marii vești a sosirii unui copilaș în familie, noi, viitoarele mămici (și tătici), începem a visa. Și bine facem. Visăm la tot ce n-am avut (sau poate da), la tot ce n-am făcut (sau poate da), la tot ce am dori să oferim copilului nostru care va deveni, fără doar și poate (și pe nedrept), rațiunea noastră de a trăi. Nici nu ajunge pe lume bebelușul și deja avem bonă angajată, locul la creșă / grădiniță rezervat, școala asigurată și viitorul său, al nenăscutului, roz de tot.
Dar undeva se rupe firul…
Dovadă stau frustrările, neîmplinirile și nefericirile generației actuale crescute în spiritul libertății greșit înțelese din care nu lipsesc lucrurile și toate facilitățile de natură materială dar lipsește acomodarea cu viața.
Despre ce este vorba?
Probabil că totul pleacă de la negarea individualității acestei mici făpturi lipsite de apărare în fața dragostei greșit manifestate a tuturor celor care, cu bună intenție, îi programează viața și fericirea fără drept de apel. Este normal și drept să-i asigurăm confortul necesar dezvoltării fizice, emoționale și intelectuale propice dar de aici până la a-l suprastimula cu singurul scop de a nu da greș în împlinirea planurilor noastre, este deja o monstruozitate, o handicapare a noii ființe care nu este nicidecum o prelungire a viselor noastre ci este o ființă de sine stătătoare cu vise personale, cu particularități speciale specifice doar lui.
Dacă ne gândim doar la jucăriile (cu rol educativ, evident) pe care le îngrămădim în camera copilului, la device-urile care au rolul de a-i scoate cât mai repede din ignoranța specifică vârstei (dacă la 4-5 ani nu știe să citească și nu vorbește o limbă străină, am dat greș!!!), la rapiditatea cu care vrem să-i vedem mari – de parcă sufletele copiilor s-ar dezvolta așa, ca mâncarea fast cu care ne târâim viețile până nimerim spitalul… dacă ne-am gândi că scopul aducerii pe lume a unui copil nu este propria satisfacție (de care sigur vom avea parte dacă ne vom raporta corect la situație) ci călăuzirea pe drumul propriei sale descoperiri, am acționa diferit. Înțelept. Rațional. Și nici n-am mai cădea în plasa industriilor care fac bani frumoși pe baza lipsei noastre de stapânire.
Mintea suprastimulată
Un exemplu simplu este acela că o minte suprastimulată se blochează și căpătăm exact rezultatul opus bunei noastre intenții. Atunci când camera copilului este arhiplină cu de toate, cu multă culoare, cu multe obiecte care mai de care mai cu scop educativ, este imposibil să nu observăm că interesul copilului scade foarte repede manifestând plictiseală, iritabilitate, nemulțumire, etc. Mintea copilului este suprastimulată și pentru a se proteja, va căuta să scape din acea mare de obiecte. Inhibat fiind, copilul nu poate să-și dezvolte creativitatea, capacitatea de relaționare, de comunicare, de rezolvare de probleme.
Toate acestea fiind posibile numai în cadrul jocului simplu, nestructurat, inițiat și regizat de copil, nu de părinte, în cadre la fel de simple în care copilul își poate manifesta creativitatea și-și poate impune propriile reguli nefiind condiționat de marea de lucruri restrângătoare.
Vă propun să testați fericirea copilului în cadre diferite: cameră plină cu jucării educative versus spațiu în aer liber cu puține lucruri dar cu multă libertate. De unde vine copilul mai satisfăcut?
Soluția este întotdeauna undeva la jumătate: este nevoie să stimulăm copiii (nu să-i suprastimulăm!!!) pentru că nu ne dorim să creștem variante ale lui Mowgli ci persoane pregătite pentru a se descurca în societatea postmodernă. Dar, în egală măsură, este necesar să le oferim posibilitatea de a descoperi lumea în natură, acolo unde copiii pot explora în voie și se pot descoperi pe sine în relație cu mediul înconjurător și cu semenii.
Este greu să le oferim copiilor o viață simplă.
Dar nu este imposibil. Vă propun să gândim dincolo de reclame, de culoare și de sunete îmbietoare. Să ne gândim la copilul nostru ca la o persoană unică ce pășește pe un drum unic și care poate deveni un factor de referință în generația sa prin contribuția personală la binele societății.
Nu, copilul nostru nu este extensia viselor noastre ci are dreptul de a-și construi propriile vise, lucru posibil doar cu ajutorul unei educații care-i respectă individualitatea și dreptul la o viața simplă.
