Emiterea și transmiterea ca elemente de comunicare. Comunicarea implică întotdeauna un emiţător şi un receptor, indiferent de numărul de persoane implicate în această activitate.
Orice model de comunicare este constituit din succesiunea simplă a următoarelor etape:
-
Emiterea
Emiţătorul doreşte ca receptorul real sau presupusul lui receptor să înţeleagă ceva. De preferinţă exact ce consideră el că trebuie transmis tocmai atunci, sub forma unui mesaj oarecare. Emiţătorul poate fi un individ, un grup sau o instituţie. Emiţătorul este sursa mesajului, cineva care are un anumit motiv pentru a transmite mesajul. Emiţătorul este singurul în măsură să codifice mesajul ce urmează a fitransmis, acesta urmând să fie obiectul unor modificări. Din acest drept de codificare, pe care şi-1 asumă singur, decurg însă o serie de obligaţii şi de riscuri, pe care, de asemenea, receptorul trebuie să şi le asume.
Spunem aceasta deoarece mulţi emiţători consideră că treaba lor s-a terminat de îndată ce au transmis mesajul. Ei l-au lansat, au vorbit, au spus ce aveau de spus, iar mai departe este treaba altora ce-au înţeles. Iar, dacă n-au înţeles, înseamnă că aceştia n-au fost capabili. Această atitudine este anticomunicare şi nu va contribui în nici un fel la comunicare sau la crearea unui climat de comunicare. Să luăm un exemplu: Cineva rosteşte cuvintele: „Nu mai am nici un leu în buzunar” şi este convins că a spus tot ce avea de spus, apoi se miră că persoanele din jur nu reacţionează. Dacă vorbele de mai sus sunt rostite în familie, în urma unei discuţii mai lungi, atunci au şansa să exprime ceva corect. Dar dacă sunt difuzate în general, ele pot să însemne:
-
„Nu am bani în buzunar, deci trebuie să-mi încarc portofelul”;
-
„Chiar nu ştiu ce să mă fac, azi nu am ce mânca”;
-
„Nu pot să-ţi satisfac cererea de a-ţi da nişte bani”;
-
„E nevoie să renunţ astăzi la piaţă”;
-
„Am făcut cheltuieli mari azi, mi-am epuizat fondurile”;
-
„Va trebui să împrumut ceva bani.”
Şi aşa mai departe. Dacă nu ştim cui şi pentru ce ne adresăm, simpla afirmaţie de mai sus poate trezi grave neînţelegeri. Dacă, de pildă, am rostit-o gândindu-ne că mama, aflată în preajmă, va interveni miraculos, oferindu-ne o sumă consistentă, auzind că buzunarul nostru a devenit gol.
-
Transmiterea
Când emiţătorul este satisfăcut de codificarea mesajului, acesta este transmis. Forma de transmitere poate fi: verbală, scrisă, grafică, vizuală etc. Momentul efectuării este relaxant. Am văzut fiecare dintre noi chipuri radiind de fericire fiindcă acele persoane reuşiseră „să i-o zică”, „să-i dea peste nas”, să spună la telefon ce aveau de spus, iar apoi să fie dezamăgite deoarece efectul scontat nu fusese realizat: persoana căreia i s-a spus „verde în faţă” nu a auzit, nu a înţeles, nu s-a supărat, numărul telefonului apelat a fost greşit etc. Aşadar, treaba nu este încheiată şi nu ne putem declara mulţumiţi până nu avem certitudinea că mesajul a ajuns la destinatar, iar acesta l-a perceput corect.
Degeaba scriem un bilet cuiva şi plecăm liniştiţi de acasă, ştiind că am spus unor prieteni să nu ne mai caute. Mai este nevoie să şi ştim că ei au primit biletul. Este incorect să credem că ne-am făcut datoria scriind pe o sticlă din bucătărie „atenţie, nu atinge, conţine clor”, dacă nu am luat şi măsura ca persoanele care nu ştiu să citească să nu aibă acces la acest recipient. În sfârşit, dacă cineva lucrează la radio şi transmite o emisiune, nu poate fi liniştit dacă personalul specializat nu ar avea certitudinea că emisiunea străbate eterul şi semnalele respective pot fi captate de acele persoane care deţin aparate cu anumite caracteristici tehnice, care formează obiectivul nostru.
