Cu mai mulți ani în urmă, Nicușor Tănăsescu era un tânăr cu aspirații total adecvate vârstei sale și societății: dorea să învețe și să se realizeze profesional în afara României. Și cu siguranță ar fi reușit dacă nu s-ar fi întâlnit cu câțiva tineri care erau „virusați” cu dorința de a vesti evanghelia printre musulmanii europeni. Atât de mare a fost impactul mărturiei acestor tineri încât Nicușor, în ciuda determinării specifice, a început să-și pună la îndoială idealurile. A fost o perioadă grea care a presupus renunțarea la propriile visuri și acceptarea obiectivelor lui Dumnezeu în viața sa.
Și așa a început un nou capitol: educația pentru misiune – o misiune specifică. Nicușor avea pe suflet musulmanii din Europa. Doi ani de studiu și câteva călătorii misionare pe termen scurt l-au lămurit: avea să plece în Macedonia, țara frântă în două de cele două mari culturi care sunt într-un conflict tacit de multă vreme.
După ce s-a căsătorit cu Debora, o tânără cu viziune asemănătoare în ceea ce privește misiunea și cu un zel de neoprit, Nicușor a decis că tot Macedonia le poate oferi cel mai potrivit loc pentru slujire. Și s-au mutat în Scopje – locul care le este casă de peste opt ani, locul în care li s-au născut copiii, locul în care slujesc nevoilor semenilor lor cu drag și eficiență.
Macedonenii și albanezii sunt majoritari în Macedonia dar culturile lor sunt foarte diferite.
Macedonenii sunt ortodocși, albanezii – musulmani radicali. De aceea există un conflict mocnit permanent. Teama imamilor i-a ținut departe de educație pe albanezi și, drept consecință, sunt mai săraci, mai puțin reprezentați în profesiile bine plătite și chiar în politică.
Această stare de lucruri oferă spațiul perfect pentru acțiunea misionarului care poate face front comun cu credincioșii macedoneni pentru ajutorarea și transformarea vieților musulmanilor.
Biblic vorbind, originea conflictului dintre creștini și musulmani este dragostea de tată.
Avraam a crezut făgăduința divină conform căreia avea să primească un fiu prin soția sa, Sara. Dar pentru că timpul trecea și simțeau că bătrânețea le strică planurile, au decis să-L ajute pe Dumnezeu.
Așa a apărut Ismael – primul fiu al lui Avraam, mama fiind Agar, servitoarea egipteancă a Sarei. Însă acest artificiu uman nu L-a împiedicat pe Dumnezeu să-și împlinească promisiunea și Sara a adus pe lume pe cel numit „fiul făgăduinței”, pe Isac.
Odată intrat în scenă Isac, Agar și Ismael au devenit geloși și Dumnezeu a permis alungarea lor din tabăra părintelui credincioșilor. Așa a rămas Ismael fără dragostea de tată la o vârstă fragedă. Deși Dumnezeu i-a purtat de grijă, potrivit cu făgăduința, inima sa de copil s-a revoltat din cauza nedreptății suferite și a dezvoltat un comportament rebel.
Din punct de vedere psihologic, cei care nu au avut parte de dragostea de tată, copii fiind, foarte greu Îl pot accepta pe Dumnezeu ca pe un tată – așa cum El dorește să fie pentru fiecare suflet în parte.
Ismaeliții – musulmanii de azi, neavând posibilitatea de a se raporta la Dumnezeu ca la un tată iubitor și protector, au simțit permanent nevoia de a sta în gardă, de a se apăra de orice eventual pericol (să nu uităm că locul în care Ismael a fost abandonat de tatăl său uman a fost pustia), de a-și rezolva singuri problemele. Radicalismul, în opinia lor, îi unește, îi păstrează loiali propriilor convingeri, le asigură apartenența la grupul de siguranță.
Abandonul lasă răni adânci în sufletele oamenilor și efectele pot fi devastatoare. Radicalismul musulmanilor este mecanismul lor de apărare și, dacă îi privim din această perspectivă, avem șansa de a-i considera ființe umane la fel de vulnerabile ca oricare dintre noi.
Înțelegând puțin din ceea ce presupune islamul, ce atitudine ar trebui să adopte creștinii în relație cu frații lor musulmani? Nu cumva fiul privilegiat – creștinismul, ar trebui să ofere dragoste necondiționată fiului abandonat – islamului?
Nicușor și Debora au înțeles că dragostea este singura armă eficientă în lucrarea pentru musulmani și o manifestă prin toate proiectele lor. Se ocupă de educația copiilor musulmanilor și de nevoile familiilor lor. Și nu este ușor pentru că musulmanii sunt foarte circumspecți. La un moment dat un tânăr imam l-a întrebat pe Nicușor dacă acțiunile sale sunt motivate de dragoste sau de dorința de a le schimba credința… Este greu să iubești necondiționat dar aceasta este chemarea creștinului. Pentru că Dumnezeu iubește deplin și oferă libertate pe deplin.
Evanghelistul sau misionarul este cel care necesită educație continuă. Zona de lucru este foarte amplă și diversă. Echipele de evanghelizare sunt multiculturale. Dar Nicușor este o persoană ambițioasă și, observând dificultățile de pe traseu, investește permanent în propria dezvoltare pentru a putea oferi o slujire calitativă. Dincolo de nevoia de predare continuă în mâinile divine, misionarul are nevoie de abilități pe care numai un om harnic și determinat le poate dezvolta. De aceea Nicușor a studiat teologia, a absolvit un master în management și caută noi modalități prin care să fie relevant societății în care trăiește.
Una dintre cele mai mari provocări pe care familia Tănăsescu o întâmpină este de oameni dispuși la slujire. De aceea oricine planifică o vacanță în Albania, Kosovo sau Macedonia, este invitat să cunoască și misiunea familiei Tănăsescu și a echipei din Scopje.
Cine știe dacă nu o astfel de vizită poate răspunde unor frământări sufletești, unor întrebări despre călăuzirea divină?
Până atunci, nu uitați: Asumarea idealurilor divine nu limitează, ci înnobilează.
