Dumnezeu a murit!

2
425

Acum o sută și ceva de ani filosoful german Friedrich Nietzsche striga cât îl țineau plămânii că Dumnezeu a murit. Dintre toate strigătele lui, acesta este cel mai celebru. Însă pe cât este de celebru, pe atât de este de prost înțeles.

Prima neînțelegere este una de ton: cei mai mulți și-l imaginează pe Nietzsche strigând „Dumnezeu a murit, Dumnezeu a murit!”, pe un ton triumfal, plin de bucurie. Nimic nu ar putea să fie mai departe de adevăr. Tonul lui Nietzsche atunci când strigă „Dumnezeu a murit!” era unul de jale, plin de disperare, ca și cum ar fi anunțat cea mai mare catastrofă din istoria umanității. Și asta este exact ce a făcut.

Nietzsche a văzut atât de adânc în inima culturii occidentale, încât a înțeles înaintea tuturor, ca un profet, ce urma să vină. Și ce urma să vină era secolul 20, cel mai întunecat secol din istoria umanității, tocmai pentru că a fost cel mai fără Dumnezeu secol din istorie, o istorie care a fost de la bun început însângerată și plină de atrocități.

Atunci când spunea că Dumnezeu a murit (și continuarea este „noi l-am omorât”), Nietzsche nu făcea altceva decât să observe cum moștenirea iudeo-creștină a culturii Europene își pierdea din ce în ce mai mult puterea de a da sens și direcție istoriei lumii și vieților indivizilor care fac parte din ea. Și desigur că avea dreptate.

Dar Nietzsche avea dreptate și într-un sens pe care el nu l-a intenționat. Nu e deloc simplu de înțeles ce imagine despre Dumnezeu avea el, dar în niciun caz nu credea că Dumnezeu, Ființa supremă și infinită, a decis să devină o ființă limitată, făcută din carne și oase, la fel ca mine și ca tine, cu numele de Isus Hristos.

Este adevărat că Nietzsche îl admira foarte mult pe Isus Hristos, dar asta în virtutea personalității lui excepționale care a produs cea mai mare revoluție morală din istoria lumii, nu pentru că era Dumnezeul Veșnic devenit om. Pe Isus nu poți să nu îl admiri, ar trebui să fii orb și surd și teribil de puțin înzestrat intelectual ca să nu apreciezi consecințele dramatice pe care viața acelui galilean, acum două mii de ani, le-a avut pentru lumea în care trăim. Și Nietzsche nu era nici orb, nici surd și în niciun caz nu era slab înzestrat intelectual.

Dar problema cu Isus Hristos este că El nu se lasă doar admirat ca un mare om care a schimbat lumea. Nu, Isus Hristos te pune în fața celei mai dificile alegeri pe care o poate face o ființă umană. Și alegerea este aceasta. A crede că Isus a fost Dumnezeul Cel Veșnic care s-a născut în istorie ca cel mai simplu dintre oameni, și-a trăit toate zilele vieții Lui luptându-se cu suferința și cu boala și răul în toate formele lui, motiv pentru care a și fost omorât în cele din urmă, într-unul dintre cele mai sadice moduri pe care malefica minte umană le-a putut imagina vreodată, răstignit pe o cruce (filmul lui Mel Gibson despre răstignire, Patimile, a fost criticat pentru că a fost prea sadic, o critică pe care eu nu pot să o înțeleg, pentru că grozăvia răstignirii nu poate fi exagerată), și după trei zile a înviat.

Și desigur că acesta este cel mai greu de crezut lucru din câte a fost vreodată încercată mintea omenească să creadă. Că Dumnezeul infinit a devenit un om la fel ca tine și ca mine, pe care nu l-ai fi recunoscut dacă l-ai fi văzut prin oraș, mai ales pentru că își petrecea mai tot timpul în cartierele cele mai rău famate, alături de prostituate și drogați, el însuși provenind dintr-un astfel de cartier și având o mamă despre care au circulat tot felul de zvonuri.

Și să crezi că acest om a fost Dumnezeul Cel Veșnic, nu e deloc ușor. Și era mult mai greu acum două mii de ani, cînd El se plimba printre noi în sandale, decât este acum, după două mii de ani, când oamenii nu îl mai văd pe El, ci doar modul în care El a schimbat lumea. Și totuși aceasta este alegerea și nu există alternativă, pentru că Isus ori a fost Dumnezeul Cel Veșnic, ori nimic. Și cine poate să se uite în ochii lui Hristos și să spună că El a fost nimic? Nimeni. Iar Nietzsche a spus lumii cel mai mare adevăr din lume, anume că Dumnezeu a murit. Da, Dumnezeu a murit, dar la fel de adevărat pe cât este că a murit, este și că Dumnezeu a înviat.

Desigur, pentru înviere nu există dovezi istorice. Pentru tâmplarul din Nazaret care a murit crucificat pe cruce există la fel de multe dovezi istorice ca pentru Napoleon, să zicem, dar pentru înviere, nu există dovezi istorice. Dar există, desigur, altfel de dovezi, dovezi pe care le poți găsi doar în inima ta dacă te uiți acolo atent și adânc. Există dovezi dacă te uiți atent în ochii înlăcrimați ai lui Isus Hristos, căci este posibil să te uiți în ochii Lui chiar dacă au trecut două mii de ani de când acești ochi nu mai sunt fizic pe pământ.

Trebuie doar să îi cauți, trebuie doar să vrei, și ochii tăi vor fi umpluți de lumina nepământească ce se revarsă neîntrerupt de la sursa eternă a luminii. „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12).  „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12:32)

Articol realizat de Cătălin Ionete

2 COMENTARII

  1. Pur si simplu nu pot trece cu vederea aceasta afirmatie : “Desigur, pentru înviere nu există dovezi istorice.”

    Ce înseamnă dovezi istorice?

    Motivul principal pentru care savanții seculari nu afirmă istoricitatea învierii este că au o tendință anti-supranaturală. Cercetătorii seculari refuză pur și simplu să creadă că se pot întâmpla miracole , iar această poziție înseamnă că nu vor accepta niciodată istoricitatea învierii, indiferent cât de multe dovezi sunt furnizate.

    Știința nu poate și nu respinge învierea. Știința naturală descrie lucrul normal reproductibil al lumii naturii. Într-adevăr, semnificația esențială a „naturii”, așa cum a subliniat Boyle, este „cursul normal al evenimentelor”. Miracole precum învierea sunt în mod inerent anormale. Nu este nevoie de știința modernă pentru a ne spune că oamenii nu învie din morți. Oamenii știau perfect acest lucru în primul secol; așa cum știau că orbii din naștere nu-și recapătă vederea, nici că apa nu se transformă instantaneu în vin.

    Astazi conceptia materialistă larg răspândită, conform căreia evenimentele contrare legilor științei nu se pot întâmpla, este o doctrină metafizică, nu o realitate științifică. În plus, doctrina că legile naturii sunt „inviolabile” nu este necesară pentru ca știința să funcționeze. Știința oferă explicații naturale ale evenimentelor naturale. Nu are putere sau nevoie să afirme că se întâmplă numai evenimente naturale. Deci, dacă știința nu este capabilă să decidă dacă învierea lui Isus s-a întâmplat sau nu, suntem complet incapabili să evaluăm plauzibilitatea afirmatiei? Nu .

    Prezumția că știința a arătat că învierea este imposibilă este o eschivare intelectuala. Știința nu arată așa ceva.

    Renumitul filosof ateu convertit la teism, Anthony Flew, afirmă: „Dovezile pentru înviere sunt mai bune decât cele pentru minunile revendicate în orice altă religie. Sunt remarcabil diferite în calitate și cantitate.“

    Din fericire, creștinismul, ca o religie înrădăcinată în istorie, face afirmații care, într-o măsură importantă, pot fi cercetate istoric. Să presupunem, așadar, că ne apropiem de scrierile Noului Testament, nu ca Scripturi inspirate, ci doar ca o colecție de documente grecești incepând din primul secol, fără nici o prezumție cu privire la veridicitatea lor, analizându-le în mod normal, doar ca surse de istorie antică. S-ar putea să fim surprinși să aflăm că majoritatea criticilor Noului Testament care investighează Evangheliile în acest fel acceptă faptele centrale care sprijină învierea lui Isus. Este vorba nu numai de cercetători evanghelici sau conservatori, ci de spectrul larg al criticilor Noului Testament care predau la universități seculare și la seminarii non-evanghelice. Majoritatea au ajuns să considere istorice faptele de bază care susțin învierea lui Isus. Aceste fapte sunt următoarele:

    1.După răstignirea sa, Isus a fost îngropat într-un mormânt de către Iosif din Arimateea. Ca membru al curții evreiești care l-a condamnat pe Isus, Iosif din Arimatea este puțin probabil să fie o invenție creștină. Au existat puternice resentimente împotriva conducerii evreiești pentru rolul ei în condamnarea lui Isus. Prin urmare, este foarte improbabil ca tocmai creștinii să inventeze un membru al curții care l-a condamnat pe Isus, membru care îl onorează pe Isus, oferindu-i o înmormântare adecvată, în loc să dispună să fie inmormântat ca un criminal comun. Acest fapt este extrem de important pentru că înseamnă că locul de înmormântare a lui Isus a fost cunoscut atât de evrei, cât și de creștini. În acest caz, ucenicii n-ar fi putut proclama învierea lui în Ierusalim dacă mormântul nu ar fi fost gol.

    2. În duminica care a urmat răstignirii, mormântul lui Isus a fost găsit gol de un grup de urmași ai Săi, ce erau femei. Dacă relatarile ar fi fost inventate, nici un autor nu ar fi folosit femeile ca martori la învierea lui Hristos. Conform lui Josephus, mărturia femeilor a fost privită ca fiind atât de lipsită de valoare, încât nu putea fi admisă nici măcar într-o instanță judecătorească evreiască.

    3. În mai multe ocazii și în diferite circumstanțe, diferite persoane și grupuri de oameni au experimentat apariția lui Isus în viață din morți. Lista martorilor oculari la aparițiile învierii lui Isus, care este citata de Pavel în 1 Cor. 15. 5-7 garantează faptul ca asemenea apariții au avut loc. Acestea au inclus aparițiile lui Isus în fața lui Petru (Chifa), a celor doisprezece, a celor 500 de frați și în fața lui Iacov.

    Avem dovezi bune din Evanghelii că nici Iacov, nici vreunul dintre frații mai mici ai lui Isus nu au crezut în el în timpul vieții Sale. Nu există niciun motiv să se creadă că biserica timpurie ar fi generat povestiri fictive cu privire la necredința familiei lui Isus dacă ar fi fost urmași credincioși de-a lungul timpului. Dar este incontestabil faptul că Iacov și frații săi au devenit credincioși creștini activi după moartea lui Isus. Iacov a fost considerat apostol și în cele din urmă a ajuns la poziția de conducere a bisericii din Ierusalim. Conform istoricului evreu Josephus din secolul I, Iacov a fost martirizat pentru credința sa în Hristos la sfârșitul anilor 60. Oare ce l-a determinat sa moară pentru Isus?

    4. Primii discipoli credeau că Isus a înviat din morți, în ciuda tuturor predispozițiilor contrare. Dupa rastignire, apostolii lui Isus s-au ascuns în spatele ușilor închise, îngroziți că vor fi executați în continuare. Dar ceva i-a schimbat din lași în predicatori îndrăzneți. Oricine înțelege caracterul uman, știe că oamenii nu se schimbă atât de mult fără o influență majoră. Această influență a fost aceea de a-l vedea pe Stăpânul lor, care a înviat din morți.

    Se ridică intrebarea: care este cea mai bună explicație a acestor patru fapte? Cei mai mulți savanți probabil rămân agnostici cu privire la această întrebare. Dar creștinul poate susține că ipoteza care explică cel mai bine aceste fapte este „Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morți”.

  2. Desigur că există argumente, și încă argumente foarte convingătoare, pentru Înviere. Felicitări pentru enumerarea unora dintre ele într-o manieră atât de elaborată. Însă dovada are o dimensiune violentă, care forțează, și care este incompatibilă cu existența Dumnezeului-om, care a venit tocmai ca să fie un obiect al credinței, și care nu forțează pe nimeni la nimic.
    Acesta este principalul motiv pentru care am scris că nu există dovezi. S-ar putea spune, în același timp, că pentru Înviere nu există dovezi absolute și directe, ca cele că Pamântul e rotund, de exemplu, ci un altfel de dovezi, acel tip de dovezi care îl ajută pe un detectiv să descopere, prin deducție și inferențe, deci indirect, cine este criminalul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here