Dificultăți în comunicarea de grup. Să urmărim acum şi ce înseamnă un consilier mai puţin experimentat, cam ce gafe şi erori, precum şi ce caracteristici personale ar putea împiedica o persoană să practice eficient munca de consilier…
La celălalt pol, consilierii ineficienţi lucrează activ la demonstrarea umanităţii lor. Nu reuşesc să facă distincţie între cine ajută şi cine este ajutat. Atitudinea lor constă în a-şi împărtăşi propriile probleme trecute şi actuale. De a folosi relaţia pentru a-şi satisface propriile nevoi. Desigur, puţini sunt capabili s-o recunoască. Pentru simplul motiv că nu sunt conştienţi de sine şi de felul în care se „folosesc” de client.
O pseudo-realitate se degajă din nevoia lor de a fi „văzuţi” ca umani şi încercarea disperată de a fi ei înşişi eşuează. Consilierii de acest tip tind să-i scoată pe clienţi din centrul atenţiei. Ei se pun în schimb pe ei înşişi în această ipostază. S-ar putea să facă eroarea de a-i încărca pe aceştia cu reacţii trecătoare sau impresii pe care le au despre ei, iar dezvăluirea pe care o fac să aibe drept efect „închiderea” emoţională a clientului.
Punctul cheie este că dezvăluirea ar trebui să aibe efectul de a încuraja clientul să-şi adâncească nivelul de autoexplorare sau de a aprofunda relaţia terapeutică. Deseori, dezvăluirile excesive ale consilierului îşi au originea în nevoile sale frustrate. În acest caz, nevoile clientului rămîn secundare sau „suspendate”.
1. Evitarea perfecţionismului în consiliere
Studenţii care urmează să lucreze în servicii umanitare şi consiliere obişnuiesc să se supună pe ei înşişi la o uriaşă presiune, spunându-şi lucruri cum ar fi: „Trebuie să ştiu tot ce este de ştiut despre profesia mea şi dacă arăt că este ceva ce eu nu ştiu, alţii mă vor vedea ca pe un incompetent.”, dacă un client nu se simte mai bine este vina mea, dacă aş fi într-adevăr profesionist nu aş face greşeli”, „Trebuie să fiu consilierul perfect şi dacă nu sunt aş putea provoca pagube serioase”, „Trebuie să fiu în stare să-i ajut pe toţi cei care îmi cer ajutorul, dacă este cineva pe care nu pot să-l ajut, aceasta îmi dovedeşte incompetenţa”, „Trebuie să radiez mereu încredere! Nu există nesiguranţă de sine.”
Una dintre cele mai frecvente erori este să ne imaginăm că trebuie să fim continuu perfecţi.
Deşi raţional ştim că oamenii nu sunt perfecţi, emoţional ne este greu să acceptăm. Este nevoie de curaj pentru a ne admite propriile imperfecţiuni. în cartea „Terapeutul imperfect”, Kottlet şi Blau dezvoltă ideea conform căreia consilierii educaţionali trebuie să încurajeze o discuţie deschisă şi sinceră despre erori. Ei încurajează cititorii să se deschidă faţă de propriile erori şi să le considere ca pe nişte oprtunităţi pentru creşterea şi dezvoltarea personală şi profesională. Fie că este vorba de terapeuţi şi consilieri începători sau cu experienţă, în ambele cazuri se întâmplă să se facă greşeli. De aceea este necesară supervizarea. Ea asigură suportul şi cadrul avizat al acceptării lor şi corectării ulterioare.
Dacă ne canalizăm energia către o imagine a perfecţiunii, ne va rămâne puţină energie pentru a fi prezenţi alături de clienţii noştri. Important este să învăţăm din greşeli. In formarea consilierilor este necesar să fie provocaţi în a-şi revizui opinia conform căreia ei ar trebui să cunoască totul şi să facă totul perfect. Ei vor fi încurajaţi saşi împărtăşească greşelile sau ceea ce ei percep ca fiind ca atare. Dacă sunt dispuşi să accepte să facă greşeli şi să-şi dezvăluie îndoielile în şedinţele de supervizare, ei vor găsi o direcţie care îi va conduce spre creştere.
2. Onestitatea faţă de propriile limite
O teamă pe care cei mai mulţi dintre noi o avem este faţă de propriile noastre limite ca terapeuţi sau consilieri. Ne temem că ne vom pierde respectul clienţilor dacă vom spune: „Simt că nu vă pot ajuta în această problemă” sau „nu dispun de informaţia şi abilitatea necesară pentru a vă ajuta în această problemă”. Eroare!… Nu numai că nu vom pierde respectul clienţilor, ba chiar îi vom câştiga prin sinceritatea admiterii limitelor noastre.
Iată şi un exemplu:
…O studentă, pe parcursul formării, are sarcina de a asista un client licean. El vine cu dorinţa de a discuta despre posibilitatea avortului prietenei lui, însărcinată. Mai multe întrebări invadează mintea consilierei în formare: I-aş putea mărturisi lipsa de cunoştinţe şi pricepere în abordarea acestei probleme? Ar trebui să fac astfel încât să evit să par o începătoare? Ar trebui să ştiu cum să-l ajut? O să-şi creeze o impresie negativă despre cabinetul de consiliere dacă-i spun că nu pot să-l ajut în acest caz? Dar fata care se găseşte în această situaţie? Este suficient să lucrez numai cu el? Are el nevoie doar de informaţii? Doar informaţiile îi pot rezolva problema?…”
Din fericire, consilierul începător îi mărturiseşte clientului în mod direct că problema este prea complicată pentru el. Așa că îl trimite la alt consilier. Un aspect important al acestei situaţii este că uneori ne blocăm în aşteptarea că am fi atotştiutori, la toate pricepuţi. Chiar dacă ne lipseşte experienţa. Bunăvoinţa tinerei consiliere de a-şi accepta limitele cu onestitate a ajutat-o să evite capcana de a se prezenta într-o imagine favorabilă, dar falsă, clientului său.
Nu ne putem aştepta să reuşim cu fiecare client. În timp, chiar şi consilierii cu experienţă devin apatici sau posomorâţi şi încep să se îndoiască de valoarea lor, când sunt forţaţi să admită că sunt clienţi de care nu se pot ocupa, cu atât mai puţin să înainteze într-o direcţie terapeutică semnificativă. E bine să fii sincer cu tine şi cu clienţii tăi şi să admiţi că nu te poţi ocupa chiar de toţi, cu succes.
Este necesar să menţinem un echilibru delicat între a ne cunoaşte în mod real limitele şi a încerca să depăşim ceea ce uneori considerăm a fi limită.
Articol scris de lector universitar doctor Daniel Duță
[…] Citeste mai mult […]