Criterii ale comunicării. În funcţie de poziţia interlocutorilor, comunicarea se poate realiza în mod direct, într-o formă interpersonală, cu adresă precisă şi schimb reciproc de mesaje, sau indirect, fără adresă la persoană, în forma producţiilor mass-media, a comunicatelor de presă, conexiunea manifestându-se ulterior pe căi mediate.
În funcţie de numărul participanţilor, comunicarea poate avea loc la unul dintre nivelurile:
- intrapersonal;
- interpersonal;
- în grupuri mici;
- în cadrul comunicărilor publice.
Felurile comunicării
-
Comunicarea intrapersonală
Comunicarea intrapersonală se petrece în interiorul fiecărui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi sunt percepuţi.
„Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (ne referim la situaţia frecvent întâlnită a oamenilor care se mint sau se amăgesc pe ei înşişi).”
Fiind centrat pe sine, în cazul acestui tip de comunicare individul este atât emiţător, cât şi receptor. Este întâlnirea individului cu sine – momentele de autoanaliză, convorbirile de seară, din ceasul de taină al fiecăruia. Este comunicarea din faţa oglinzii minţii, când în jur este linişte şi individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie, traumatizantă sau creatoare de stări de beatitudine. Poate fi şi comunicarea cu sine din timpul rugăciunii, singurătatea din biserică, momentul de reculegere din faţa unui sicriu, teama de neant dinaintea unui mormânt gol. Este comunicarea mută cu cerul înstelat, cu tăcerea nopţii, cu susurul unei ape descoperite într-o pădure uitată. E fericirea fără de cuvinte.
Ce spune Dl. Mihai Dinu?
Comunicarea intrapersonală, susţine dl. Mihai Dinu în volumul citat, nu presupune cu necesitate codificarea şi decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite să străbată un spaţiu fizic, ci doar unul mental. „Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu e un fenomen foarte frecvent”. Noi credem că nici în cazul comunicării intrapersonale nu se poate renunţa la cuvinte, iar atunci când omul crede că a stat de vorbă cu sine fără să-şi numească gândurile sau sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar într-o stare de precomunicare sau de postcomunicare, cel mult într-un câmp comunicativ, ci nu în plin proces de comunicare. A nu comunica prin cuvinte la întâlnirea cu tine înseamnă doar a te relaxa, în acest caz comunicarea fiind înlocuită cu odihna sau cu plăcerea, uneori chiar cu iluzia comunicării.
Chiar dacă este lipsită de martori şi deci nu poate contribui la formarea imaginii noastre, este important să dăm atenţia cuvenită acestei comunicări în gând, fiindcă de felul în care ne comportăm când suntem nevăzuţi şi neauziţi depinde şi ce vom face, cum ne vom exprima în prezenţa altora. Aşadar, este necesar să ne obişnuim a vorbi serios cu noi şi în sinea noastră sau, poate, tocmai în sinea noastră. Să nu ne dispreţuim, să nu ne adresăm nouă în gând ca nimănui, să nu credem că, dacă refuzăm să numim adevărul, acesta nu există. A termina comunicarea intrapersonală cu concluzia „mai lasă-mă în pace” sau „văd eu ce-oi face” nu înseamnă comunicare, ci lipsă de comunicare, chiul de la întâlnirea cu sinele.
-
Comunicarea interpersonală
Este procesul de comunicare în care fiecare se adresează fiecăruia, de obicei într-o formulă informală şi nestructurată. Procesul are loc între doi indivizi, dar poate implica şi mai mulţi. Este genul de comunicare dintre doi îndrăgostiţi. Dintre părinţi. Dintre părinţi şi copiii familiei. Dintre fraţi. Dintre cei doi-trei membri din conducerea operativă a unei întreprinderi sau instituţii. De asemenea, constată că unităţile elementare ale vorbirii au o dublă structură proprie, în care aceasta se oglindeşte.
Un act de vorbire este constituit, în consecinţă, dintr-o propoziţie performativă şi din conţinutul propoziţional al unei propoziţii. Ea depinde de aceasta. Propoziţia dominantă conţine un pronume personal la persoana I, ca expresie subiect, un pronume personal la persoana a II-a, ca expresie obiect şi un predicat, care se formează cu ajutorul unei expresii performative în forma prezentului („Eu îţi promit că…”). Propoziţia dependentă conţine un nume sau o caracterizare ca expresie subiect. Ea desemnează un obiect, şi o expresie predicat pentru determinarea generală care este atribuită sau refuzată obiectului.
Comunicarea interpersonală are un tipic al ei. Ea începe interpersonal. Dacă cineva vrea să exprime un sentiment sau o idee şi doreşte să transmită un mesaj care le conţine, trebuie ca mai întâi să le transpună în coduri verbale şi non-verbale, care pot fi înţelese. Codurile selectate pentru transmiterea a ceea ce doreşte precum cuvintele, gesturile şi tonalitatea vocii. Ele vor fi determinate de scopul urmărit de vorbitor. De situaţia dată. De relaţia cu interlocutorul. Dar şi de alţi factori, cum ar fi vârsta, mediul cultural şi starea sa emoţională. Procesul de transpunere a ideilor şi a sentimentelor în mesaje se numeşte codificare.
Articol scris de Daniel Duță
