Să ai un copil este visul oricărei familii pe care dragostea a înființat-o. Pentru că dragostea are nevoie să se ofere iar copilul deseori este numit drept rodul dragostei. Dragostea adevărată rodește și se multiplică pe măsură ce este oferită. Dragostea pentru copil este atât de ușor de înduplecat cât timp copilul este … mititel. Cât este mic, nu-i taxăm stângăciile ci le considerăm normale. Este normal să murdărească toată bucătăria în timp ce învață să mănânce singur, este normal să ia trânte când învață să meargă și este la fel de normal să mâzgălească chiar și pereții în timp ce învață să țină creionul în mânuță. Toate acestea le întâmpinăm cu un zâmbet de încurajare chiar dacă noi suferim în urma acestor acțiuni „greșite”. Problema apare atunci când așteptările noastre cu privire la achizițiile copilului nu sunt împlinite și răbdarea ne expiră. Ceea ce cândva numeam proces de învățare, acum numim greșeli de neconceput deoarece copilul – obiectul dragostei noastre, nu se potrivește cu proiecțiile noastre. Și ușor ușor, fără să dorim, evident, critica, jignirea și comparația își ițesc capul hidos, predispunându-ne la manifestarea abuzului emoțional. Unde-i de fapt problema? Greșește copilul sau nu face decât să continue procesul de învățare? Este foarte posibil ca nu erorile normale ale copilului nostru să fie problema ci neînțelegerea noastră cu privire la procesul de învățare în care copilul se află. Îți amintești de ceea ce Edison a răspuns atunci când a fost întrebat ce simte vis-a-vis de mia de încercări nereușite (greșeli) în procesul inventării becului? „Nu am eșuat de 1000 de ori, ci becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi.” Schimbarea perspectivei atrage schimbarea viziunii cu privire la procesul învățării care este unul atât de lung și de individual precum viața. Dacă primul copil s-a dezvoltat într-un ritm care ți-a împlinit așteptările, nu înseamnă că e musai ca și al doilea să aibe același parcurs. Oferă copilului posibilitatea de a-și manifesta unicitatea acceptându-i „greșelile” în procesul învățării. Așa îi oferi șansa exprimării de sine, șansa de a se plăcea pe sine, de a-și exprima cu încredere potențialul maxim în propria dezvoltare. Așa va putea fi fericit și-și va găsi scopul în viață. Testul părintelui Și, așa, ca un mic exemplu, vreau să-ți ofer o ilustrație. Imaginează-ți că vii acasă după o lungă și istovitoare zi de muncă și-n prag te întâmpină fiul/fiica cu un zâmbet până la urechi și te invită la cină. Bucătăria este plină de fum și pe masă stă frumos o farfurie cu o omletă aproape neagră… Ai două opțiuni: fie faci din aceste momente unele de învățare în care nu te zgârcești la a-i fi recunoscător și-i arăți cum poate face o omletă comestibilă (astfel încât data viitoare „să nu mai greșească”) fie îl/o mustri aspru pentru această „greșeală fatală” tăindu-i efectiv aripile dorinței de învățare. Îi transmiți că nu este în stare să pregătească o omletă, statornicind astfel în sufletul său ideea că nu merită să încerce, riscul de a greși și a fi admonestat este prea mare… Dragă mamă, dragă tată, copilul se află în proces de învățare așa cum și tu te afli. Nici tu nu le știi pe toate. Fii îngăduitor și încurajează-ți copilul să vrea să știe mai mult deoarece „greșelile” inerente procesului de învățare sunt asemenea unor trepte către succes.