Comunicarea vindecă (partea întâi)

Comunicarea vindecă (partea întâi). Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul comunicării indivizii işi impărtăşesc cunoştinţe, interese, atitudini, simţăminte, idei.

„Comunicarea este forma fundamentală de interacţiune psihosocială. În comunicare, interacţiunea şi influenţa îşi află mecanismul mediator, in instrumentul lor de realizare, după cum în intercunoaşterea îşi află orizontul, perspectiva şi calea de acces in conştientizare. După cum susţine unul din pionierii psihologiei sociale, comunicarea constituie mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă. Ea include toate simbolurile spiritului, expresia feţei, atitudinile, gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimările, imaginile, drumul de fier, telegraful, telefonul şi tot ceea ce ţine de ultimele cuceriri ale spaţiului şi timpului.”

Ce înseamnă comunicare?

Aceste observaţii, valabile încă de la începutul umanităţii şi traduse prin mitul Turnului Babel, sunt şi mai valabile în epoca noastră.

 „Cuvântul comunicare înseamnă transferare, împărţire sau împărtăşire a unor informaţii, idei, mesaje sau semnale. La origine, cuvântul a avut conotaţie religioasă, derivând din cuvântul comuniune – împărtăşirea gândurilor, simţămintelor sau a experienţei”, în cadrul unei diade sau a unui grup.

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane și grupuri. Ea este relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Vom împleti continuu, pe cât ne va fi cu putinţă, rezultatele cercetării în domeniu cu experienţa noastră practică din ultimele decenii. Experiență legată de activitatea din domenile mass-mediei, educaţiei, evanghelizării, artei şi literaturii.

Care este importanța comunicării?

Vom sublinia importanţa comunicării, având în vedere că prin intermediul comunicării indivizii işi împărtăşesc cunoştinţe, interese, atitudini, simţăminte, idei. Dacă ne referim la persoane, este limpede că doar ele folosesc cuvântul pentru a comunica. Dar comunicarea nu este un atribut exclusiv uman. Constatăm cu uşurinţă că şi alte fiinţe comunică. Evident prin forme specifice. Dar nu specificitatea este cea care ne dă dreptul să vorbim despre comunicare. Într-ucât chiar vorbirea – atribut exclusiv uman – este o manifestare cu un element special.

Privită ca proces în desfăşurare, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane. În circulaţia de impresii şi de comenzi. În împărtăşirea de stări afective, de decizii şi judecăţi de valoare care au ca scop final obţinerea de efecte la nivelul particular, interior al fiecărui individ. Preluând această observaţie a specialiştilor în sistemul informaţional, să traducem pe înţelesul nostru mesajul. Comunicarea înseamnă a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anume lucru şi care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge scopurile.

In acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea. A aştepta reacţia. Răspunsul celui căruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunţa că exişti şi chiar de a-i spune ce vrei.

Despre procesele de comunicare

Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social. Psihosociologii au subliniat că în cadrul muncii în echipă comunicarea are un important rol de reglare şi de sincronizare a eforturilor individuale. Este greu de imaginat unde ar fi ajuns colectivitatea umană ~ dacă ar fi ajuns – fără capacitatea de a comunica. Relaţiile dintre fiinţele vii sunt atât de importante, încât manifestările comunicării interumane, prin cuvinte şi gesturi, apar chiar din momentul creaţiei primordiale.

În Cartea Genezei, Moise relatează că după ce Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la om ca să vadă cum are să le numească. Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Este de la sine înţeles că în acest proces de prezentare şi de numire a animalelor a avut loc o comunicare. S-au cerut explicaţii, s-au dat răspunsuri, s-au făcut comentarii. Omul însuşi, atunci când se trezeşte din somnul adânc în timpul căruia i-a fost luată o coastă pentru a fi făcută Eva, simte nevoia să comunice: Iată în sfârşit, spune el, aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om (în limba ebraică, termenul „femeie”, „işa”, provine din masculinul „iş „, care înseamnă bărbat).

Definirea termenului „comunicare”

Daniel Bougnoux, profesor la Universitatea Grenoble III – Stendhal, apelând la concepte-cheie preluate din semiotică şi din pragmatică, crede că a comunica înseamnă, înainte de toate, „a avea în comun”. În acest caz, lumea modernă şi reţelele care o definesc reînnoiesc mereu modalităţile prin care oamenii sunt împreună şi ramifică lumile. Această ramificare duce, în mod inevitabil, la fărâmiţare. Deşi crede în capacitatea omului de a comunica, Daniel Bougnoux, tocmai pentru că înţelege complexitatea fenomenului, se îndoieşte că o disciplină s-ar putea ocupa singură de un asemenea câmp.

„Dacă o disciplină numită comunicare tatonează astăzi în căutarea propriei sale consistenţe, aceasta nu va fi găsită decât prin dezbatere şi prin confruntarea dintre diversele cunoştinţe.”

Rezultă de aici că nu vom putea să ne ocupăm de comunicare fară să apelăm la tezaurul de cunoştinţe din alte domenii, cu precădere la valorile, la metodele şi la mijloacele impuse de lingvistică, filosofie, sociologie, etică, mass-media etc.

Care este realitatea?

Realitatea demonstrează că, în majoritatea lor, cercetătorii sunt preocupaţi aproape exclusiv de domeniul lor de activitate. Ceea ce duce implicit la izolare. Izolarea, fie la nivelul individului ca expresie umană, fie prin prisma profesiei, duce la inhibare şi, în final, la incapacitatea de a comunica. Exact sucombarea valorii. Dar nici reversul specializării – a şti câte ceva din orice – nu este altceva decât a nu şti nimic. O pregătire generală care nu mai constituie un capital în lumea modernă.

Care este soluția ideală?

Rămâne ca soluţie ideală de salvare dintr-o ecuaţie ce pare de nerezolvat tot comunicarea. Însă de data aceasta comunicarea dintre specialişti şi dintre discipline. O intercomunicare la nivelul profesiilor. Ceea ce înseamnă respect pentru tine, dar şi pentru ceilalţi. Înţelegerea multiplelor valenţe culturale. Capacitatea de a asculta, dar şi de a vorbi, de a cunoaşte şi de a te face cunoscut. Acceptarea premisei că dincolo de cunoştinţele şi de convingerile proprii pot exista valori la fel de autentice, convingeri la fel de puternice şi la alţi indivizi, dar şi la alte colectivităţi de pe alte meridiane ale globului terestru.

În realitate, obiectivul nu este atât de uşor de atins. Cauzele nu sunt doar subiective, nu ţin doar de lipsa de voinţă, ci sunt intrinseci condiţiei umane. În condiţiile în care un specialist este obligat să se afle mereu în priză, la curent cu ultimele descoperiri sau teorii din domeniul profesiei lui, este de la sine înţeles că nu mai are timp să tragă cu urechea, cum să aprofundeze, la ce se întâmplă pe la alte case, oricât de onorabile ar fi acestea.

Specialistul este dator să-şi iubească profesia (datorie pe care, de cele mai multe ori, şi-a impus-o, fiind opţiunea lui). El pleacă de la premisa că nimic nu este mai util sub soare decât preocupările meseriei lui. Şi nu este nimic rău în aceasta. Dimpotrivă, dacă ar crede altfel, rezultatul nu ar fi decât un lucru de mântuială. Adică de terminare, de uitare. Secretul ar consta în găsirea acelui timp pe care fiecare să-l consacre ascultării (citirii, cercetării, vederii) cuvântului celuilalt. Acesta, la rându-i, consideră că nu este nimic mai important sub soare decât problema care-l obsedează pe el şi care trebuie rezolvată iminent.

Articol scris de Daniel Duță