Comunicarea interpersonală este procesul de comunicare în care fiecare se adresează fiecăruia, de obicei într-o formulă informală şi nestructurată. Procesul are loc între doi indivizi, dar poate implica şi mai mulţi. Este genul de comunicare dintre doi îndrăgostiţi. Dintre părinţi. Dintre părinţi şi copiii familiei. Dintre fraţi. Dintre cei doi-trei membri din conducerea operativă a unei întreprinderi sau instituţii. De asemenea, constată că unităţile elementare ale vorbirii au o dublă structură proprie, în care aceasta se oglindeşte.
Trăsături definitorii:
-
Intâlnire faţă în faţă:
Comunicarea interpersonală implică întâlnirea faţă în faţă între doi participanţi, fapt pentru care, în mod deliberat, este exclus orice tip de comunicare „mediată”, precum conversaţia telefonică, unde anumite medii artificiale realizează conversaţia între participanţi. Aceasta pentru că orice mediu are caracteristici cu urmări sigure pentru comunicare, chiar dacă în viaţa de zi cu zi nu suntem conştienţi de aceste caracteristici sau nu le luăm în consideraţie. Tocmai această lipsă de conştientizare poate duce la neînţelegeri, motiv pentru care suntem datori să apelăm în mod curent la comunicarea intrapersonală, cu alte cuvinte să stăm de vorbă cu noi şi să realizăm unde ne situăm în procesul comunicării, cum vorbim, cui vorbim, pentru ce vorbim şi care sunt urmările imediate sau în timp ale comunicării noastre.
-
Particularizarea rolului participanţilor:
Comunicarea interpersonală implică două persoane cu roluri variabile şi în relaţie una cu cealaltă.
Indivizii trebuie să comunice unii cu alţii în scopul dezvoltării relaţiilor personale:
- acolo unde există un grad ridicat de încredere;
- atunci când fiecare persoană este pregătită să discute deschis despre propriile sentimente şi trăiri;
- unde există preocupare şi legătură mutuală între participanţi.
In acest sens, comunicarea non-interpersonală este activitatea oamenilor care comunică pur şi simplu pentru că trebuie.
-
Dublu sens:
De fiecare dată comunicarea interpersonală se produce în ambele sensuri, în situaţiile interpersonale existând întotdeauna un flux bidirecţional al comunicării. Comunicarea interpersonală nu presupune însă doar schimbul de mesaje; în esenţă, acesta implică crearea unor simboluri, schimbul de semnificaţii şi preocuparea pentru un anumit mesaj. Aceasta înseamnă că semnalele transmise, indiferent de forma lor, trebuie să fie clare şi lipsite de ambiguitate, dacă este vorba de comunicarea cotidiană, fiindcă, dacă este vorba de comunicarea artistică, de care ne vom ocupa într-un capitol aparte, atunci ambiguitatea nu este doar admisă, ci obligatorie. Comunicarea impune, de asemenea, ca afirmaţiile făcute de către emiţător să poată fi verificate, într-un fel sau altul, şi de ceilalţi participanţi la discuţie, mai exact: să fie verificabile şi – mai aproape de ceea ce vrem să atragem atenţia – să fie verosimile, să nu trezească suspiciuni de îndată ce au fost emise.
Eliminarea ambiguităţii este foarte dificilă
În realitate, eliminarea ambiguităţii este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibil de realizat. Chiar în condiţiile în care s-ar putea exprima ideea de ambiguitate a comportamentului uman, în acelaşi timp aproape orice afirmaţie pe care cineva ar putea să o facă la un moment dat poate fi interpretată în mai multe moduri. De aceea, pentru a înţelege procesul comunicării trebuie analizat modul în care indivizii dau sens situaţiilor în care se află.
Ajunşi aici trebuie să facem o afirmaţie care se acceptă destul de anevoie. Comunicarea interpersonală este parţial sau chiar în întregime intenţională. Aceasta pentru că noi nu comunicăm adevăruri absolute şi nici nu ne exprimăm în realităţi, ci în cuvinte, care, la rândul lor, sunt nişte simboluri. Dacă doreşte cineva să ne găsească nod în papură, o poate face uşor, demonstrându-ne, în timp ce vorbim, că suntem anapoda. Să ne amintim de o poezie a lui Eminescu inspirată dintr-un poem al lui Fr. Schiller, Mănuşa. Dar să mai zăbovim o clipă la realitatea noastră.
Un tânăr, de exemplu, îi spune unei fete că o iubeşte. Ea întreabă: vorbeşti serios? El răspunde, fireşte, da. Ea mai are o curiozitate: eşti creştin? El, mai mult sau mai puţin întâmplător, este creştin. Este în regulă, zice ea, ar trebui să te sinucizi pentru că mă iubeşti, iar un creştin îşi dă viaţa pentru fiinţa iubită… Este limpede că am intrat în plin absurd, luând sensul care ne-a convenit nouă dintr-un întreg proces de comunicare cu multiple valenţe semantice.
Comunicarea personală și procesul continuu
Comunicarea interpersonală este mai degrabă un proces continuu şi mai puţin un eveniment sau o serie de evenimente. De obicei, fiecare dintre noi, când ne gândim la un eveniment, avem în vedere ceva foarte clar, o întâmplare, o acţiune, un fapt care are un moment clar de început şi un moment la fel de limpede de încheiere. Privind însă lucrurile din alt unghi de vedere, importanţa înţelegerii comunicării interpersonale apare mai mult ca un proces continuu, o activitate în derulare, care nu poate fi încadrată între anumite ore şi nici nu ar putea fi rodul unei hotărâri ce ar ţine de un grafic.
Comunicarea interpersonală se cumulează în timp. Chiar dacă o persoană a făcut o afirmaţie la un moment dat, aceasta va fi interpretată în baza a ceea ce a mai spus în trecut şi a ceea ce se aşteaptă a mai spune în viitor. Dacă vrem să înţelegem relaţia dintre două persoane care au comunicat anterior, atunci trebuie luată în calcul istoria relaţiei lor, precum şi modul în care fiecare interpretează remarcile celuilalt. Fiindcă ele nu vor mai fi percepute în stare pură. Ci afectate de trecut sau de perspectiva viitorului.
Comunicarea în grupuri mici
Se desfăşoară când un grup de oameni se întâlneşte pentru a rezolva o problemă. Pentru a lua o decizie. Pentru a face propuneri legate de o activitate care-i interesează în egală măsură sau îi motivează diferit, dar nu contradictoriu. Grupul trebuie să fie suficient de mic pentru ca fiecare membru al lui să aibă posibilitatea de a interacţiona cu ceilalţi participanţi la discuţie, componenţi ai grupului. Dacă grupul nu este suficient de mic şi nu asigură comunicarea între membri, atunci se divide de la sine în grupuleţe. Astfel formând ceea ce ne este atât de caracteristic nouă, celor din Balcani, bisericuţe sau găşti…
Tipul acesta de comunicare este caracteristic şedinţelor de bord, de consiliu, de comitet de conducere, birourilor executive sau conducerilor operative. în armată, acest tip de comunicare este specific conducerilor operative. în aceste şedinţe se urmăreşte ca într-un timp relativ scurt să apară cât mai multe idei şi sugestii, chiar dacă pentru moment ele nu par (toate) utile. Mai târziu însă ele pot fi analizate în linişte, selectate şi fructificate.
Concepută de prof. Alexander Osborn de la Buffalo University, metoda constă în reunirea într-o încăpere special amenajată pentru a crea o atmosferă destinsă, decontractată, a unui grup format din 3-10 persoane, cărora li se propune să rezolve o problemă cu privire la un subiect despre care nu fuseseră informaţi în prealabil. în varianta clasică, timpul acordat participanţilor variază între o jumătate de oră şi o oră şi jumătate, dar există şi versiuni mult mai restrictive. (Metoda Philips 66 limitează durata totală a discuţiilor la numai 6 (!) minute pentru un grup standard de 6 persoane.) Trăsăturile care deosebesc brainstormingul de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:
