Comparația cu alții și Patapievici
Când aveam în jur de 20 de ani, am citit cartea lui Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeții – Eseu asupra formării. Cartea este un jurnal al unei deveniri sufletești și intelectuale într-un mediu opresiv, atât pentru suflet cât și pentru intelect, mai precis perioada regimului comunist. În cartea respectivă, Patapievici ține o evidență foarte precisă a lecturilor lui zilnice. A avut la ce să țină evidența, pentru că, cel puțin în perioada la care se referea atunci, Patapievici citea o carte pe zi. Sunt sigur că nu a făcut aceasta listă pentru a se lăuda, ci pentru a documenta metamorfozele produse în infrastructura minții și sufletului său sub influența cărților citite. Dar, pentru mine, acea listă de 365 plus (pentru că uneori citea mai mult de o carte pe zi) cărți citite într-un an, a avut efectul unei lovituri de ciocan în moalele capului. De ce? Pentru că la vremea aceea nutream visuri de măreție, de care astăzi îmi este doar parțial rușine. Cineva ca Horia Roman Patapievici era pentru mine ceea ce Leonardo di Caprio, de exemplu, este pentru cineva care își dorește să fie un actor celebru. Și mie îmi plăcea să citesc, și poate chiar mi se întâmplase, o dată sau de mai multe ori, să citesc o carte într-o zi. Dar să citești o carte pe zi, timp de ani de zile la rândul, în același fel în care noi, muritorii de rând, nu uităm să mâncăm în fiecare zi, asta era cu totul altceva. În acel moment, privind la înălțimea titanică a staturii intelectuale a lui Patapievici, m-am simțit mic și nesemnificativ ca un purice. Un purice care, pentru că n-avea cum să ajungă vreodată titan, a început să își plângă de milă.Comparația cu alții o întrecere viabilă?
Într-o seară, în urmă cu vreo trei ani, la mai bine de zece ani după ce citisem Zbor în bătaia săgeții, eram la o conferință ținută chiar de Patapievici la Humanitas, lîngă Cișmigiu. După conferință, am luat cartea de pe raft, am cumpărat-o, și l-am căutat pe autor pentru a-i cere un autograf. Am profitat de secundele în care își căuta pixul pentru a-i spune că această carte îmi produsese, în urmă cu mulți ani, când eram încă adolescent, o depresie. M-a întrebat ce fel de depresie. I-am răspuns că o depresie existențială, și n-a fost nevoie să îi spun mai mult, pentru că a înțeles. Știu că a înțeles pentru că mesajul pe care mi l-a lăsat acolo la începutul cărții era ca un medicament care vindeca tocmai rana pe care cartea lui o produsese cu mulți ani înainte.
A înțeles că făcusem greșeala de a mă compara cu el, deși chiar în paginile cărții Zbor în bătaia săgeții, plasase, preventiv, un vaccin tocmai pentru astfel de îmbolnăviri. La un moment dat, Patapievici scrie că viața nu este o întrecere cu alți oameni, ci o alergare divină. Adică, în viață, noi nu concurăm cu alți oameni, ci concurăm cu noi înșine, alergăm singuri înaintea lui Dumnezeu.