În România de astăzi, discuțiile despre categoriile defavorizate sunt adesea încărcate de emoție, dar și de frustrare în foarte multe cazuri. În mod firesc, societatea are datoria de a-i sprijini pe cei care, din motive obiective, nu se pot întreține: persoane cu dizabilități, bătrâni fără sprijin, mame singure, familii cu mulți copii și cu venituri mici, victime ale abuzului sau ale unor accidente de viață dramatice etc.

Însă, în spatele acestor cazuri reale și dureroase, se află o altă categorie, una tot mai vizibilă și controversată, a celor care profită de sistem, fără a contribui cu nimic la bunul mers al societății, neasumându-și niciun fel de responsabilități sociale. Este vorba despre persoane apte de muncă, perfect capabile să muncească, dar care aleg să nu o facă. Acești oameni trăiesc din ajutoare sociale, fac mulți copii, ignoră în mare parte sau total educația lor, nu își asumă responsabilități familiale sau civice și în multe cazuri, cheltuie banii publici pe jocuri de noroc, alcool sau alte vicii. În unele localități, acest fenomen prin care munca este văzută ca o opțiune, nu ca o obligație morală și socială a devenit o normalitate. În acest fel se perpetuează din generație în generație, o cultură a dependenței de ajutoare sociale și alocații oferite de Stat, din banii de taxe și impozite colectați de la cei ce duc greul și responsabilitățile țării. Această realitate lovește direct în contribuabilii onești, adică în acei cetățeni care merg zilnic la muncă, plătesc taxe, își cresc copiii cu efort și cu sacrificii și care respectă legile. Pentru ei, ideea că statul „recompensează” inactivitatea socială nu devine doar frustrantă, ci profund nedreaptă. Se naște întrebarea legitimă: mai sunt acești beneficiari „defavorizați” sau au devenit, de fapt, niște profitori oportuniști?

Statul pare mai degrabă să încurajeze acest tip de comportament.

Lipsa unor controale reale, lipsa unor anchete sociale serioase, alocarea automată a unor beneficii fără condiționări clare (măsurabile) și lipsa de urmărire a modului în care sunt folosiți acești bani duc la un dezechilibru social și financiar major. În loc să stimuleze integrarea socială și profesională, sistemul de ajutorare socială menține un cerc vicios al dependenței și al iresponsabilității. Este timpul ca această paradigmă să fie regândită. Ajutorul social trebuie condiționat – de prezența copiilor la școală, de educarea și de purtarea lor, de implicarea părinților în activități educative ale școlii, dar mai ales de disponibilitatea reală de a munci. Cine refuză locuri de muncă fără un motiv justificat, nu ar trebui să beneficieze de sprijinul Statului. Banii economisiți astfel ar putea fi redirecționați către cei care au o nevoie reală de ei: copii abandonați, persoane cu handicap, familii afectate de boli grave sau de tragedii, familii care vor să lupte și să se ridice pentru a deveni utile societății. Adevărata solidaritate socială nu înseamnă să încurajăm lenea, ci să oferim o mână de ajutor celor care vor să se ridice, nu acelora care aleg să stea degeaba, cultivând viciile și risipa pe banii munciți de alții. Într-o societate sănătoasă, sprijinul trebuie să fie un impuls pentru responsabilitate, nu o scuză pentru nepăsare și neimplicare socială. Articol scris de Ionica Herlea