Caracteristicile procesului de comunicare (partea întâi)

Caracteristicile procesului de comunicare. Ca proces, comunicarea presupune o serie de caracteristici care o definesc în egală măsură şi care, pentru a întregi procesul, se cer implicate sau subsumate. Ele se pot regăsi, în parte sau în totalitate, în cadrul unui tip de mesaj.

Aceste caracteristici sunt:

1. Reciprocitate

Nimic nu poate fi mai la antipodul individualismului şi egocentrismului decât comunicarea. De altfel, nu întâmplător, originea cuvântului ne trimite la un sens mult mai profund, care ţine de viaţa creştină şi care, în limba română, înainte de a fi comunicare a fost cuminecătură, împărtăşire şi împărtăşanie. Comunicarea este un proces bidirecţional atât în raporturile ierarhice, cât şi în raporturile dintre prieteni. în timp ce vorbim, ascultăm şi pregătim replica următoare, ţinând seama şi de ce am spus şi de ce abia am auzit.

Reciprocitatea este o caracteristică a comunicării pentru că, în general, comunicarea este un proces bidirecţional, care nu are sens fără parteneriat. Acest adevăr este valabil şi când ne referim la relaţiile ierarhice (dintre şefi şi subordonaţi), dar şi când avem în vedere viaţa cotidiană. în ambele cazuri comunicarea presupune şi continuitatea şi simultaneitatea transmiterii mesajelor.

Continuitatea se impune fiindcă orice cuvânt, sintagmă, propoziţie sau frază trebuie să aibă o legătură cu sensul sau cu starea precedentă, aceasta chiar şi atunci când se sare peste etape – este nevoie de o logică a mesajului. De pildă, vorbim cu cineva aşezat alături la o masă, iar la un moment dat discuţia lâncezeşte. Putem vorbi despre vreme, chiar dacă nu am abordat acest subiect până acum, dar „Cred că nu va mai ţine mult căldura aceasta toridă, ce credeţi?” înseamnă în subtext:

„Sunt dispus să vorbim, nu-mi face plăcere că nu comunicăm mai profund, hai să mai încercăm, nu se poate să nu stabilim o relaţie, aş regreta să ne despărţim fără să ne cunoaştem cât de cât. „

2. Ireversibilitate

Folclorul românesc abundă în proverbe care atrag atenţia asupra valorii cuvintelor, dar şi asupra grijii ce trebuie arătată rostirii. Unul zice: „Vorba ce zboară odată nu se mai întoarce. ” Altul e de-a dreptul ironic: „Vorba din gură ţi-o ieşit, mai bine să fi tuşit.” Următorul este şi mai expresiv: „Cuvântul e ca vântul, nu se ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.”

Acesta vrea să spună că, odată transmis, mesajul nu poate fi retras. Din păcate, suntem puţin conştienţi de această trăsătură a mesajului. Noi, firi latine, greşim adesea necitind mesajul înainte de a-1 transmite. Dacă ne-am da seama de fiecare dată că mesajul este ireversibil, am gândi mai mult înainte de a vorbi. Ne-am citi de câteva ori un e-mail înainte de a apăsa pe send. Ne-am planifica şi analiza frazele înainte de a forma un număr de telefon.

Proverbul românesc „Dacă tăceai, filozof rămăneai” vrea să spună că exact mesajul transmis pe negândite a stricat buna impresie pe care o făcusem înainte de a vorbi, de a comunica, fiindcă, iată, în acest caz, tăcerea comunică mai avantajos decât cuvintele. Ireversibilitatea trebuie văzută în strânsă dependenţă cu impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care 1-a recepţionat. Anton Pann a notat proverbul care exprimă cel mai bine această situaţie: „Decât să fi vorbit, mai bine să fi tuşit.

3. Proces simbolic

Comunicarea utilizează simboluri, acestea fiind folosite pentru a transmite idei. Cuvântul „simbol” vine în limba noastră prin intermediul limbii franceze, fr. symbole, preluat de franceză din lat. symbolum. Grecii aveau cuvântul symbolon, adică semn de recunoaştere.

Este vorba de o imagine sau de un semn concret prin care sunt sugerate însuşirile caracteristice ale unor fenomene sau noţiuni abstracte. Importanţa simbolului în comunicare este atât de mare, încât a dat naştere la un întreg curent literar. Simbolismul extinzându-se asupra tuturor artelor şi chiar asupra activităţii cotidiene.

Importanţa simbolului şi manifestarea lui la nivelul cuvintelor sunt analizate chiar de la începutul secolului al XX-lea, odată cu apariţia, în anul 1916, a celebrului curs al lui Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale. „Simbolul, scrie Ferdinand de Saussure, are caracteristica de a nu fi niciodată cu totul arbitrar; el nu e vid; între semnificant şi semnificat există un rudiment de legătură naturală. Simbolul justiţiei, balanţa, n-ar putea fi înlocuit cu orice altceva, de exemplu, cu un car de luptă.”

Este un procedeu frecvent în viaţa noastră cotidiană. Chiar dacă nu realizăm de fiecare dată procedeul, comunicarea dintre oameni conţine la tot pasul simboluri. Fie în vorbire, fie în limbajul nonverbal. Cel mai adesea, simbolurile sunt folosite atunci când se doreşte transmiterea unor idei. Dar nici transmiterea sentimentelor nu se poate lipsi de apelul la simboluri. Când ne trezim dimineaţa şi spunem „mor de foame”, vorbim metaforic. Cravata pe care o legăm la gât este un simbol al eleganţei. Dar şi când spunem soţiei „Pa/” comunicăm nu doar „la revedere”, ci şi „te sărut”, „aştept să ne revedem”, „mă voi întoarce la timp la masă”.

Articol scris de Daniel Duță