În urmă cu 216 ani, la 28 august 1804, izbucnea un incendiu puternic, în fața căruia Bucureștenii au luptat cu mâinile goale.  Au avut la dispoziție doar găleți și donițe, cu care au tot cărat apa din Dâmbovița sau din fântâni, de la opt dimineața, până la nouă seara, cât a durat focul.

O mărturie documentară ne descrie faptele în termeni foarte pitorești: „Dumineca, la opt ceasuri din zi, s-au aprins târgul de la spițăria din Șălari, de la podu’ spițerului, și au ars târgul tot până la nouă ceasuri de noapte. Și s-au mai potolit dând Dumnezeu și o ploaie, iar după arsura târgului, tot într-această luna în treizeci, s-au aprins în deal la vii și o sumă de clai de fân”. Firește, nu a fost acesta singurul incendiu care a mistuit orașul, dar ne-au rămas puține descrierii ale unor asemenea nenorociri. Cele mai vechi însemnări despre „focurile” din București datează de la începutul secolului al XVII-lea însă ele se referă la incendii petrecute în secolul al XVI-lea. Manea Adrian descrie cum turcii au dat foc Bucureștiului de două ori: în timpul detronării domnitorului Mircea Ciobanul și în octombrie 1595 la retragerea lui Sinan Pașa, cînd biserica Sf. Gheorghe, ridicată în 1562, este incendiată. La mijlocul secolului al XVIII-lea, bucureștenii foloseau apa din Dâmbovița sau din puțuri pentru stingerea incendiilor, care erau anunțate prin „tragerea clopotelor”. Incendiile se produceau destul de des pentru că în mahalalele Bucureștiului, casele erau construite din lemn și acoperite cu șindrilă sau trestie.

Dintre incendiile mari din București, documentele menționează:

• Incendiul din 1704 cînd a ars Hanul Șerban Vodă, situat pe locul Băncii Naționale de astăzi.
• Incendiul din 1719 cînd au ars Curtea domnească și mănăstirea Sf. Gheorghe.
• Incendiul din 1739 cînd focul a pornit de la gunoiul din curtea mănăstirii Sf.Sava.

Biserica Colțea aflată în apropiere nu este foarte afectată fiind construită din piatră. Un manuscris de la Academia Română menționând acest incendiu spune: „și atuncea au ars și mănăstirea (Colții) toată, cu spitalurile, cu spițăriia ce era de doftorii pentru săracii den spital și biserica și cu căte treale paraclisele și amvoanele și cu amăndoao pivnițele”. Au ars 137 de case, 5 chilii de biserici, 40 de măcelării și 9 prăvălii.

• Incendiul din 1766 când este distrus o parte din Tîrgul Cucului. În urma acestui foc, domnitorul Alexandru Ghica ia măsura ca în viitor prăvăliile să fie ridicate la 60 de colți depărtare de altă clădire.
• Incendiul din 1804, focul a creat pagube mari, a distrus hanurile Sf. Gheorghe și Șerban Vodă și o parte din centrul orașului.
• Incendiul din 23 martie 1847, în ziua de Paști, cel mai mare incendiu consemnat din București.

Focul a izbucnit de la casa cluceresei Drugăneasca și s-a întins cu repeziciune în toată partea de est a orașului. Incendiu n-a putut fi stins timp de câteva săptămâni. Cincisprezece oameni au pierit și mulți au căpătat arsuri. Conform raportului întocmit de șeful poliției Capitalei au fost distruse de foc în zona roșie (pe atunci Bucureștiul era împărțit administrativ în cinci culori) 130 case, 354 prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 10 hanuri, 7 biserici, Bărăția iar în zona neagră 31 prăvălii cu etaj, 359 prăvălii fără etaj, 75 hanuri și 5 biserici. În total aproape 2000 de clădiri. După socoteala de atunci, publicată în „Vestitorul românesc” în 1847, pagubele au costat în jur de 55 de milioane de lei din care 20 de milioane casele și 35 de milioane lucrurile. Vestea incendiului a făcut înconjurul Europei și mai multe țări au trimis ajutor material. Țarul Rusiei, sultanul Turciei, domnitorul Gheorghe Bibescu, mitropolitul, boierii, negustorii și binevoitori de diferite naționalități au ajutat Capitala. Sumele strânse din subscripții publice din țară și trimise din străinătate s-au ridicat la peste 7 milioane de lei. Într-o listă a principalelor sume donate, pe primele 5 locuri se situează: domnitorul Țării Românești Gheorghe Bibescu 230.000 lei, sultanul Turciei 161.000 lei, domnitorul Moldovei Mihail Sturdza 35.775 lei, fostul domnitor al Serbiei Miloș Obrenovici 31.500, pitarul Evanghelie Zappa 31.500 lei. În anul 1831, Sfatul Orășenesc a hotărât să înalțe cinci foișoare în cinci colturi ale orașului, cu cate doi oameni de straja la fiecare: unul sus, ca să vestească atunci când zarește fum, iar al doilea jos, pregătit cu calul, ca să alerge la locul cu pricina cu ajutoare, cum atât de frumos povestește George Pora, în amintirile sale. Foișoarele au costat 29.500 lei, alocându-se fonduri și pentru baza materiala necesara stingerii incendiilor: 12 tulumbe, 12 perechi cai pentru tulumbe, 150 donițe, 150 topoare, 130 căngi, 72 tulumbagii (cate 6 la fiecare tulumba), 24 sacagii cu 24 sacale, 360 oameni plătiți anume ca să ajute la stingerea focului. Din păcate, au existat foișoare, tulumbe și cai, dar n-a fost organizare. Ca urmare, tot neputincioși au stat bucureștenii în fata dezastrului care a picat în martie 1847 și a făcut orașul scrum. Vestea s-a răspândit în toată Europa și putem spune ca a fost atât de impresionantă, încât numeroase tari s-au simțit datoare sa ajute Bucureștii cu obolul lor. Poate nu greșim dacă apreciem că țara noastră a fost prima de pe continent unde s-au organizat ajutoare umanitare în momente de restriște. După incendiu, orașul a fost refăcut din temelii. La sfatul specialiștilor străini, noile case au fost construite din piatra, cu acoperișuri din olane și aliniate de-a lungul unor străzi drepte, pentru ca circulația sa nu mai fie îngreunată de așezarea lor întortocheată. În 1847 se înființează serviciul de pompieri. Până în acest an, cei care ajutau la stingerea incendiilor erau voluntarii, în general cetățenii care locuiau în apropiere. Nu s-au mai înregistrat incendii catastrofale pentru oraș.